Dragă atlasule,

Am cunoscut-o de curând pe fata care se plângea că harurile ei nu sunt primite. Se tânguia aşam, paloarea mea paloarea mea, dar nu suna doar manelistic, bătea mult în păcatele mele, păstrăviorul meu, nimfocita mea. Şi în timp ce se tânguia, întindea palmele şi şi le privea şi lacrimi îi cădeau în ele, lustruind avuţia aceea desfăcută în căuş. Avuţia că sub lacrimi strălucea, culoarea că mai intensă devenea. Apoi fata arunca uneori o privire aşa, de parcă după ce spunea paloarea cuiva paloarea cuiva, ar fi încrucişat două degete şi ar fi întors capul pentru a stuchi un drăcuşor ascuns: ce mică e ce mică e. Şi eu mă gândeam că harul ei e chiar lumea că ea e prima mică. Şi m-am întors într-o zi şi am întrebat: cât vrei pe ea, iar ea m-a trimis pe o linie genealogică greşită, dar asta numai spre seară, că ziua fata pălea, ori seara eu eram deja în casă, fluierând a ciuperci alături de trenuleţ şi înregistrându-ne cu ajutorul unei chifle spongioase. E de prisos a menţiona că nu a vrut să-şi dea paloarea gratis, dar totuşi, cineva trebuie să facă lumină în astfel de situaţii. Iar eu fac lumină. Aşam, să văd şi eu cum e. În unele nopţi mă uitam la ea prin ţevuşcă, o vedeam cum se scurgea/storcea, ţinându-şi faţa în palme şi roşind în ele din răsputeri pentru ca dimineaţa să o găsească palidă & neîntinată deopotrivă. Părerea mea era că aspira la aparenţele unei moarte de tinichea ori de vreo altă boală neiertătoare. Asta până ieri, când numai ce mă trezesc cu tatăl fetei în vis. Iar mie în vis îmi place tare mult să mă trezesc, chiar dacă-n alte contexte nu. Bucuroasă, i-am dat omului bucata de chiflă pe care o luasem cu mine în somn, apoi l-am privit plecând mulţumit că mi-am schimbat părerea.

Nici, nici

Pîlpîie şi  scapără în pereţii lui albi, cei care se apropie primesc arsură, când îşi bagă mâna în focul lui, mâna lor comună se face scrum, uite o nouă mână de pus în urnă, îmi spune, eu vreau doar urna cu străbunica, poate şi cu fraţii ei, când vin eu, când strâng jarul în pumni, sfârâie şi răspunde, dă tot, nici o întrebare nu ar rămâne nerăspunsă, atâta că nici eu, când bag mâna-n foc, nu am întrebări ignifuge, când bag mâna în foc îi spun: acuma tu! iar el are dreptul să îmi înghită palma de gheaţă, mâna mea caută rar dar de găsit găseşte maxim, cu doar o mână de jar luminezi întreaga carcasă, cu o mână de jar pui în mişcare limbile de foc din ceasuri, ceasul nostru e cu termodinam, scânteile nu se fac funingine, curentul e continuu, în pereţii lui albi ca într-o armură, când colorează nu trece de margini, când străjuieşte nu face tevatură, când nu bag mâna-n foc, e paznic, când vin să-mi pun genele la bătaie în dogoarea din vizieră e mângîierea fără de degete, câteodată cântă topeşte-te, dezgheaţă-te, cu multă autoironie în glas, urmată de râset, urmat de plânset, nu ne puteţi învinui c-am încercat, roza învârte vânturile în foc, focul se înteţeşte dar rămâne pe loc, nu mistuie marginile, nu se duce.

Peristaltismul tău de orologiu

Asta până-ntr-o zi. Nici nopţile n-or mai dura la infinit, va veni timpul în care vom rămâne doar în zile, pe ultima sută de nopţi unii se vor îmbogăţi, vor deveni magnaţi întunecaţi, vor vinde petice de beznă aşa cum s-au vândut partoatecelele pe Lună şi fără întuneric unde să ascunzi, unde fără, atunci vei fi gata să crezi că te vei îmbogăţi, ne vom ascunde unul în altul vei spune, atâta că stomacul tău rusesc va fi făcut deja atâta vâlvă, atâta că vei fi vânat cum unele grupe de sânge, vor fi anunţuri cu donatori de ascunzători, vor fi gazde care se vor da pe nimic, iar eu mă voi înscrie pe-o listă de aşteptare până când se va găsi o cavitate anume, făcută pe lentoarea mea. Iar atunci, după un sec dur şi incandescent, după uitarea fărâmelor de negru şi de umbră, după hrănirea cu vată de sticlă şi cu mercur, voi fi trezită de poliţie, mascaţii fără drept la întuneric mă vor trezi în toiul unei nopţi de care-i vor feri bruiaje, ochelari, costume, mă vor grăbi în timp ce eu voi arunca în sac tot ce voi mai fi având de-adăpostit, şi-apoi cu frica să n-o pierd voi îndesa în noaptea aceea lucrurile cele mai inutile, cum ar fi căştile fără nicio muzică, cum ar fi căluţii de mare de prins în urechi, cum ar fi cipicii negri cu trandafiraşi uscaţi, cum ar fi parfumul mieros şi parfumul îmbătat, cum ar fi bagheta de bronz terminată în inel prin care sticlarii încă mai suflă, pregătind un bec şi-nc-un bec şi-nc-un bec. pe tine te vor umple cu canapele de piele şi cu tanagre bătute în pereţi, cu alfabete cu magneţi înşiruite pe uşi de frigidere de morgă, cu balansoare fără păturici şi cu azilele cumpărate şi ele tot de ei, de ăia care n-au bătrâni şi-şi fac asigurare just in case că se vor vinde la un moment dat şi sfaturi, cum nu o dată indulgenţe. În timp ce poate nopţii mele îi va lipsi acel miros de pin. ori poate că irespirabilul va fi de-ajuns, cu siguranţă că va fi şi că voi zice bodaproste, că-i întuneric şi fermoar jur împrejur. doxa. svoboda. rabot. then slava… .

pt. Mario – că de când voiam să.

bonus

*

ca să nu ni se mai spună că n-am dat mână cu mână

Leapşa pe copilăritelea

*

Când am primit de la Veronica această invitaţie, tocmai încheiasem un gând sălciu spre amar şi ce m-am bucurat că a venit leapşa şi l-a luat, chiar dacă pentru mine copilăria nu e un timp drag; nu mi-a plăcut să fiu copil, m-a apăsat dependenţa faţă de adulţi, am simţit copilăria ca pe-o constrângere greu de răbdat.

1.Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?

Nu am avut nume de alint, slavă domnului, cred că pot fi mutilante. La porecle am râvnit, luându-le mai degrabă drept privilegii ori daruri de la un rând suplimentar de ursitoare; în schimb piticizantele şi scumpilicizantele mi s-au părut întotdeauna o treabă de ruşine.

2. Care este cea mai veche amintire?

Mirosul de creşă, de dezinfectant, de clor, de formol, botoşii de ghips cald şi umed învelind un picior şi încă un picior, paltoanele de spital din blană sintetică roz, închizându-se cu ciucuri, apoi mult mai târziu, în dormitor, într-o dimineaţă întunecoasă, rămasă în genunchi printre pături, înainte de împachetarea pentru grădiniţă, întrebarea. mama, eu câţi ani am. Mama cu toată seriozitatea, deşi n-ar fi fost musai să se implice, e exclus ca eu să nu fi ştiut, când politeţea zilelor era veşnica “şi câţi anişori ai? ooo, suntem domnişoară”. Cu toată seriozitatea: tu ai trei ani. Şi găzduirea acestui răspuns, acest răspuns de sfinx. Acum am trei ani. Nu e prea mult dar sunt la limită. N-am cât au ceilalţi dar am trei ani, am un trecut, am anii mei cei trei, am fost cântărită, măsurată şi calculată în ani.

3. Dar cea mai frumoasă?

Prea multe feerice şi cufundate în vrajă. Totuşi, un necufundat, papucelul de cauciuc perforat. Noi, pe hidrobicicletă, în largul mării, eu vrând să apăs măcar un pic pe pedală, papucelul alunecându-mi din picior. Eu aşteptându-mă să-l văd cum dispare în adânc şi el nevoind să se scufunde, plutind în continuare pe lângă noi, sărind din val în val, ce straniu, ce surpriză, însoţindu-ne aşa ca un animal. Iar eu neavând şi necerând vreo explicaţie, ci privind doar la înotul lui neaşteptat, cu gândul ciudat că se poate.

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Nu prea. Am plâns, m-am rugat, n-am putut să-mi adjudec decât un câine de vacanţă. Bibulus. Îl voiam foarte mult dar mi-era şi frică. Aşa că luam un fel de furcă în mâna stângă, îi fixam gâtul în ea, apoi cu dreapta îl mângâiam. Apoi la furcă am renunţat, apoi ne-am iubit îngrozitor, ne-am ţinut de gât, ne-am dresat, ne-am scos din lanţuri, ne-am îmbăiat în adăpătoarea vacilor, urcându-ne tot satul în cap,  când ne despărţeam ne pregăteam diverse daruri unul altuia, eu îi tricotam haine de iarnă, el îmi făcea pui ca să-mi arate că de fapt e o ea, apoi după câţiva ani de miere, a fost declarat bătrân şi dus la mistreţi iar mistreţii l-au mâncat. Când l-au terminat, l-am visat trecut în om, fugea, lăsa în urmă tot, nu-i mai trebuiau nici biscuiţii mei, nici pufuleţii mei, nici conservele mele cu pate de ficat.

5.Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

Copiii mă vedeau ca o parte de-a lor, ca pe un angajat la aceleaşi trebuşoare, la acelaşi pritocit în nisip, la aceeaşi tocăniţă de iarbă, la rostogolitul pe acelaşi gheţuş, nu cred că mă particularizau prea mult, eram la un loc şi ne vedeam de nişte munci şi rolurile noastre nu difereau prea tare. Vecinii – încruntată şi mută.

Leapşa merge mai departe laaaa: Ana, Şoseta şi Zvârluga. Dacă mai vrea cineva s-o preia, ei bine, să afle că m-ar bucura o aşam surpriză. :)

Iar acum să râdem de mine!

Cât şi!

O cutie din lemn cu miros de fosfor, un soare la timpul lui printre dalele de graniţă, o fugă şi o întoarcere şi o găsire de bancă ocupată de un expeditor, o sonerie în iarnă când libelulele cer şi vor atunceatuncea nu mai târziu, o sonerie apăsată încetişor zbârnâind ca aripioarele lor, o carte răsfoită în bucătărie la lumina ochiurilor de aragaz, o altă bucătărie, un piedestal în mijlocul ei, pe el un borcan cu gem de căpşunci, o lăbuţă sosind cu întârziere în urma celorlalte trei, o lovitură pe care am ascuns-o în propriu-mi stomac, o lumânare care toată viaţa ei a vrut la Înviere şi n-a ajuns decât la înmormântare, un crin cântând din trompete la fiecare nod de fericire care-i străbate tija, o patină de gheaţă cu botul pansat în scotch galben să nu se zgâriee, nuu, un şirag viu de cărăbuşi purtat la noaptea devoratorilor de nestemate, o pereche de mâini cu priviri în fiecare unghie, o brichetă cu stele căzătoare, un autobuz ruginit cu un geam cu un trecător prins în aburi, o strânsoare de lut uscat în care se potrivesc doar câteva degete din lume, o ştampilă din trunchiul unui copac, o zi din calendar fluturând într-un cui, o pasăre legată de picioare, o sticluţă cu picături 50 negre 50 albe, un scorpion auriu cusut pe un steag albastru, un mosor de liţă pentru pletele unui porumb, o fiolă de empatie-0 pentru făcut otravă, o vulpe dormind pe raftul de sus, o fereastră în care a fost turnat un cocoş, două ghinde de plumb, două discuri de plastic, unul până la 12 unul până la 9, o picătură de cafea pe faţa lacului de lapte, un scaun în care încap la un loc până la doi oameni, un trandafir îndepărtat cu podul palmei, o mărturisire ca un jungher, înfiptă, răsucită, scoasă, o grefă cu piele de căprioară, o prindere la timp, o legătură de ghiocei, alţi ghiocei, alţi ghiocei 2, o brăţară din bani înecaţi, un om legând la şireturi un altul, o barieră de încredere lucitoare, un schimb de schimburi, un sac de pijamale, o tresărire în somn urmată de o trezire într-o vizuină, o muţenie pe deplin înţeleasă, o lamă de ger care nu mai taie, cât şi o mare mulţumire sufletească.