E mic, păros şi gingaş; atât de moale la păr că l-ai crede de vată, fără oase. Doar oglinzile de abanos ale ochilor lui sunt dure ca doi scarabei de cristal negru. Îl las slobod, se duce la păşune şi mângâie nepăsător cu botul, abia păscând, floricelele roz, albastre, aurii…
Îl chem blând şi vine la mine într-un trăpşor vesel care parcă râde cu nu ştiu ce clinchet ideal. Are oţel într-însul. Oţel şi argint de lună în acelaşi timp. 
Locul e cunoscut dar clipa îl răstoarnă, îl face straniu, ruinat şi monumental. Înserarea se întinde dincolo de ea însăşi, iar ora,
adiind a eternitate, este infinită, paşnică, de nepătruns. 
În somnul meu uşor de dimineaţă, mă necăjeşte o îndrăcită hărmălaie de copii. În cele din urmă, nemaiputând dormi, mă dau jos disperat din pat. Atunci, uitându-mă pe câmp prin fereastra deschisă, îmi dau seama că păsările fac gălăgia asta. 
Tocmai băuse două ciuturi de apă cu stele, la fântâna din ogradă şi se întorcea la grajd, încet şi distrat, printre lujerii de floarea-soarelui. Eu îl aşteptam în poartă, răzimat de uşorii văruiţi, învăluit de mireasma caldă a heliotropilor. Un nor mare, negru, ca o găină uriaşă, care ar fi ouat un ou de aur, a dat drumul lunei peste un deal. 
Copiii erau la masă. S-a făcut brusc linişte şi îndată, cu zgomot de scaune trântite, au alergat toţi în spatele mamei, într-o năvală impetuoasă, uitându-se înspăimântaţi la fereastră. Cu căpăţâna lui albă în geam, mărită peste măsură de umbră, de sticlă şi de spaimă, contempla, liniştit şi trist, blânda sufragerie luminată. 
Mă poartă încântat, vioi, bine dispus. Deodată, ciuleşte urechile, îşi dilată nările ridicându-le până la ochi şi descoperindu-şi fasolea mare a dinţilor lui gălbui. Pe alt deal, fină şi cenuşie pe cerul albastru, iată iubita. Răgete-ndoite, sonore, prelungi, sfâşie cu trâmbiţele lor ceasul luminos. Frumoasa iubită din câmp îl vede trecând, tristă ca şi el, cu ochii lui de abanos plini de imagini. Inutilă chemare misterioasă, care pribegeşte brutal, printre margarete. 
E lunea Carnavalului iar copiii, care şi-au pus măşti, i-au pus şi lui şaua maură, brodată toată-n albastru, alb, roşu şi galben, cu arabescuri bogate. Când am ajuns în piaţă, nişte femei costumate-n nebune, cu cămăşi albe lungi şi ghirlande de frunze verzi în părul negru despletit, l-au luat în mijlocul lor gălăgioase şi s-au învârtit voios în jurul lui. În cele din urmă, hotârât ca un om, rupe hora şi vine la mine tropăind şi plângând, cu găteala luxoasă căzută pe jos. Ca şi mine, n-are nevoie de carnaval… Nu suntem noi buni de-aşa ceva…
Ce delir în grădină! Copiii săreau bătând din palme, rumeni şi surâzători ca zorile. Căţeaua, nebună, se ţinea după ei, lătrând la propriul ei clopoţel râzător; măgăruşul, molipsit, într-o unduire de carne argintie, se zbenguia ca un ieduţ. 
Va fi existând oare un paradis al păsărilor? Va fi existând o livadă verde în cerul albastru, toată numai boboci de trandafiri aurii, cu suflete de păsări albe, purpurii, galbene, albastre? 
Căţeaua sare vioaie şi elegantă în faţa măgarului, zdrăngănind din clopoţelul ei uşor, şi se face că îl muşcă de bot. El, ciulind urechile ca două lujere de agavă, se repede blând la ea şi o dă de-a berbeleacul prin iarba în floare. Capra vine alături, frecându-se de picioarele lui, trăgând cu dinţii de vârful clopoţeilor de samar. Cu o crăiţă sau cu o margaretă în bot, se aşază în faţa lui, îl izbeşte cu coarnele în cap, sare-n sus numaidecât şi behăie voios, alintată ca o femeie… 
Ceţoasă dup-amiază de aprilie. Ochii lui strălucitori şi vioi copiază întregul peisaj. Îmi dă mereu cu căpăţâna lui păroasă peste inimă, mulţumindu-mi, gata să mă învineţească.
În vremea culesului, aflându-mă într-o după amiază purpurie în via de la râu, femeile mi-au spus că întreabă de mine un negrişor. Culegătorii se uitau chiorâş la el, fără să-şi ascundă dispreţul. Eu îi zâmbeam şi îi vorbeam afabil. El, neîndrăznind să mă mângâie chiar pe mine, îl mângâia pe măgăruş, care mânca struguri, şi mă privea în vremea asta cu nobleţe… 
Au trecut mai întâi, pe măgari, pe catâri şi pe cai cu şei arăbeşti, vesele perechi de miri, ei voioşi, ele făloase. Împodobitul şi sprintenul alai se ducea, se întorcea, într-o nebunie fără sens. Pe urmă venea corul beţivilor, gălăgios, arţăgos, cam pe-o parte, în urmă căruţele, ca nişte paturi, drapate cu alb, cu fetele oacheşe şi gătite cu flori, stând sub baldachin. 
Singurătatea e ca o mare cugetare de lumină. Din când în când, el se opreşte din mâncat şi se uită la mine. Din când în când, eu mă opresc din citit şi mă uit la el… 
Aud trecând pe strada înnoptată, ca într-un vis cu boare de stele, măgari vioi care se-ntorc de la câmp, copii care ţipă. Bănuieşti întunecate căpăţâni de măgari, căpşoare gingaşe de copii, care printre răgete, cântă cu argint şi cu cristal colinde de Crăciun. Oră intimă, rece şi călduţă totodată, plină de limpezimi nesfârşite! 
imagini – Katherine Dunn
texte – “Platero şi cu mine”, Juan Ramon Jimenez – primită, citită, furată de aici!
