Asparagus se dă în delfin

De la o vreme balena strănută tot mai des şi acuză simptomele unei alergii greu de interpretat. Pescăruşul pare şi el destul de dezorientat şi ne tot avertizează că simte apropierea de pământ în locuri în care nu ne aşteptăm la nicio fâşie de uscat. Din când în când cobor de pe balenă şi mă agăţ de câte un delfin venind dinspre Azore. Am învăţat după atâtea peripeţii să îmi dreg respiraţia în aşa fel încât să nu mă mai surprindă câte-o scufundare tocmai când m-aş pregăti de o inspiraţie largă. Unii dintre delfini, cei pistruiaţi mai ales, sunt extrem de pupăcioşi şi au o amuzantă respiraţie cu miros de hamsii cu mămăliguţă; delfinii tineri se gâdilă la aripioarele pectorale, rostogolindu-se pe spate şi gâlgâind de râs. M-am bucurat că mi-am împlinit dorinţa de a cutreiera valurile purtat de un delfin dar balena îmi explică totuşi că numărul lor e îngrijorător, de obicei nefiind aşa de mulţi decât în zonele de coastă, cu adâncimi mai mici. Deşi ştiu că este stupid, mă gândesc totuşi dacă nu cumva pământul din glastra mea simţitoare cântăreşte chiar atât de mult în mijlocul oceanului, încât dă peste cap busolele tuturor.

Îmi trece prin minte că poate vocile pe care le-am astupat s-au înmulţit; sau poate s-au strâns acolo poveri prea apăsătoare. Şi de cum gândesc asta, mă şi simt eu însumi mai greu, de parcă ceva m-ar trage în jos. Alunec dar doi delfini se strecoară sub braţele mele şi mă târăsc peste valuri ca pe un beţiv oceanic. Mă urc cu greu pe balenă şi am ciudata senzaţie că atunci când păşesc pe spinarea ei, se adânceşte mai tare în apă sub greutatea mea. În momentul în care mă întind pe burtă, cu fruntea îngropată-n grăsimea cetacee, pescăruşul începe să urle ca disperatul evrika, evrika, yupiii, iuhuuu, adio arme!
Un miros greu de cumarină venea exact din spatele meu. Sânzienele tatuate de Copil Plângăcios prinseseră rădăcini de la atâta stat în apă iar rădăcinile trăgeau cu putere în jos, să se lege de un pământ în statornicie. Mirosul dulce devenea tot mai înecăcios şi pentru delfini, care deja începuseră să se îndepărteze. Parcă eram înconjuraţi de un nor de fân proaspăt cosit, tei, scorţişoară şi miere. Florile galbene şi mărunte se desprinseseră din piele ca un desen dintr-o carte cu poze pentru copii, care se deschide în reliefuri şi altitudini diferite, făcându-i să se viseze într-un spaţiu credibil şi încăpător. Briza stârnea polenul atât de tare încât biata balenă deja o ţinea într-un dureros strănut intermitent.

Mă gândeam să smulg toate florile din rădăcină şi să le arunc în ocean, dar un delfin telepat m-a avertizat asupra consecinţelor dezastruoase pe care le-ar putea avea gestul meu. Aş otrăvi întregul Atlantic, pentru că tot laptele din el s-ar coagula şi nici-un mamifer nu şi-ar mai putea alăpta sugarii. Puii de balenă, de morsă, de delfin, de focă sau de lamantin n-or să mai apuce să silabisească ma-ma, pentru că vor muri cu toţii de înfometare; nu vor mai apărea nici în jocuri, nici în cărţi, nici în desene animate; nu vor mai fi filmaţi pe ascuns pentru documentare sentimentale. Auzind teribila explicaţie, balena s-a scuturat de oroare atât de tare încât electrizarea a produs un mic fulger.

Prin urmare, pescăruşului i-a revenit sarcina de a scoate din rădăcini toate sânzienele, fără să rupă niciun perişor. A pigulit cu grijă, fără să scoată un sunet şi fără ca privirea să îi alunece după sardelele curioase strânse în jurul nostru. După ce a ajuns în faţa mea cu tot buchetul, am început să plantez fir cu fir în pământul inimii, dând în sfârşit o cât de mică utilitate glastrei de cristal. Când am terminat operaţiunea, ne venea tuturor să râdem de simplitatea felului în care toate lucrurile se aranjează la locul lor câteodată.