Asparagus se dă la fund

Călătorisem destul de mult dar încă nu puteam spune că străbătusem oceanul în lung şi-n lat. Pescăruşul îmi făcuse capul mare tot drumul cu poveşti înfricoşătoare despre balenele ucigaşe care mănâncă balene sinucigaşe, despre balenele ucigaşe care prind câte un leu de mare şi înainte de a-l mânca îl învârtesc în aer ca pe o minge şi îl pasează de la una la alta până leşină şi mai ales despre balenele ucigaşe care urmăresc somonul migrator, ajungând astfel din Pacific tocmai în coasta noastră. Regulamentele actuale privind corectitudinea politică încurajează folosirea denumirii de orcă, pentru a se evita conotaţiile negative. Ce n-o fi ştiut legiuitorul e că „orcinus orca” înseamnă „venit din iad”. Cert e că ne-am hotărât cu toţii să nu ne afişăm superioritatea în faţa unei asemenea creaturi care ucide de plăcere, drept pentru care am ocolit elegant vestul Atlanticului.

De altfel, după nenumărate degustări de ape, nisipuri, alge şi curenţi, am ajuns la concluzia că trebuie să ne căutăm Atlantida în Marele Canion de sub coasta portugheză. Eu m-am dotat cu câteva sute de băşici de peşti osoşi şi m-am legat de câteva bancuri de peşti-balon şi peşti-porc, cu ajutorul cărora urma să respir. Balena s-a înscris pe curenţii cei mai calzi, iar pescăruşul a rămas de pază la suprafaţă. După mii de metri de scufundare, decorul era neschimbat: corali mişcători, rechini în căutare de îmbrăţişări fugare, peştime din categoria de jos, crabi primitivi şi stele de mare repudiate. Ne închipuiam că o să murim de frig şi o să ne rătăcim pe întuneric, dar lumea de pe fundul coastei iberice era luminată de meduze fluorescente şi caracatiţe cu inele strălucitoare. Ne înscriem într-un curent cald şi intrăm într-un tunel format din miliarde şi miliarde de sardele. Înaintăm şi vedem de la depărtare că în capătul tunelului sclipeşte o lumină galbenă, neobişnuită. Balena încetineşte şi mă anunţă că ne aşteaptă cineva.

În capătul tunelului de sardele ne întâmpină un motan de mare. Nu are mai nimic din caracteristicile pisicii de mare, ci mai mult figură de felină continentală. Se vede treaba că se trage dintr-un neam terestru. Motanul ne urează bun venit şi ne întinde o labă în care putem tălmăci că e palmiped; îi studiem o vreme membranele dintre pernuţe şi ne mirăm că amprentele nu sunt încreţite de la prea mult stat în apă. Când îl poftim să ne arate vestigiile continentului înecat, minunile tehnice şi relicvele civilizaţiei dispărute, motanul de mare se zbârleşte brusc iar pe spinare i se ridică o înotătoare de rechin. Apoi se lasă-n fund şi-şi mai marchează o dată teritoriul, în caz că n-am priceput. În fond şi la urma urmei are dreptate. Scufundat sau nu, e continentul lui.

În timp ce el ne povesteşte istoria vieţii lui, atenţia îmi este distrasă de sursa luminii galbene, pe care o văzusem încă din tunel. Mă frec la ochi şi nu îmi vine a crede. De bolta unui recif de corali atârnă un candelabru ciudat. Balena se uită cu aceeaşi stupoare. Continuam să ne întrebăm dacă avem vedenii, când candelabrul a început să se mişte, dezvăluindu-se a fi o frumoasă caracatiţă luminiscentă, care şi-a întins tentaculele şi m-a îmbrăţişat călduros. Cu eurile mele în el, candelabrul suflat în Curtea Sticlarilor, licărea potolit, comportându-se ca o gazdă după nici câteva zile de la instalarea pe fundul oceanului. In interiorul lui băteau trei inimi, fiecare pompând sângele în trei direcţii diferite şi mă întrebam dacă cele trei inimi iubesc la unison sau divergent. Fusese adoptat de un turist a cărui iubită se pierduse într-un accident aviatic. Aeronava Airbus în care se afla, alături de alţi 227 de pasageri, s-a prăbuşit în Atlantic. Nu este sigur dar se pare că a fost vorba de coliziunea cu un stol de flamingi. Oricum, ca un ultim gest de îndrăgostit, turistul a înzestrat fundul oceanului cu un candelabru, cunoscând teama de întuneric a defunctei sale perechi.
Aici, candelabrului i s-a oferit o nouă viaţă şi a fost introdus în lumea octopusă, după chipul şi asemănarea căreia fusese creat. Cei 228 de pasageri umani, au fost din păcate transformaţi în balene ucigaşe, pe acelaşi criteriu al asemănării, şi au fost transferaţi în apele mai reci ale Pacificului.

Aceste detalii ne fuseseră date de motanul atlant, care acum se oprise din povestit şi ne privea îngrijorat. În lumina proaspetelor explicaţii, am înţeles dintr-un foc că nu vom vedea Atlantida decât trecând peste cadavrul lui şi pentru că nu voiam deloc să încurajez criminalitatea planetară, am adoptat o altă poziţie interioară, pledându-mi mie însumi cauza continentului nevăzut şi avantajele bio-diversităţii. Apoi, frustrat de apartenenţa la o specie înrudită cu orca, mi-am luat adio de la motanul oceanic şi de la caracatiţa luminoasă şi am decis
întoarcerea la suprafaţă. Îmi pipăiam din timp în timp iataganul dinvin, simţindu-l livid şi descompus.