Deanimation

în silueta neagră începu să curgă sticla ca dintr-un robinet. mai întâi sonoră, apoi înălţându-se deasupra propriei voci, astupându-şi căderea nefinalizată, apoi picioarele umplute până la genunchi, devenind tot mai reci, urcând şi ele până în plex, alergând prin piept, până la chioşcul de ziare cu primele foi despre cutremur şi refresh, picioarele alergând ca după un avion, prinzându-l, ţinându-se de-o aripă şi spărgând un geam, intrând, câte ventilatoare or folosi la filmare, robinetul continuând forajul, picioarele inundându-se până la umeri, şopârlele ridicându-se dintre omoplaţi, negre şi învăţând să vorbească, comunicând între ele prin mici ondulaţii lucioase, cântecelele de grădiniţă ale şopârlelor făcând mici bulbuci pe suprafaţa apei care ajunge în gât, gâlgâlgâl, aici e punctul cel mai clar, în care apa încă mai are suprafaţă, iar luciul ei din gât e luciul apei de fântână, rece negru grav, aplecându-te în propriul gât capeţi întuneric, poţi să cazi în el şi să-ţi faci din fântână sarcofag, poţi să-ţi vezi chipul aşa cum îl vede ochiul fântânii, dar apa urcă până sus şi suprafaţa dispare, apa circulă între sfenoid şi temporal, creierul se înalţă un mm. împins de trunchiul de apă, cele mai fine interstiţii se umplu, sfârâie, pocnesc, fără ca nimic să fiarbă, sfârâie rece, bule de aer minuscule se bat cu apa, o atacă nebune, intră în ea, o găuresc, se afundă în pădure, s-ar zice că dispar. se regăsesc cu altele, se bucură de întâmpinare, se lipesc, explodează, silueta se goleşte subit, apa îi zace la tălpi, aerul o sufocă, apoi o bântuie. sfârşit.