Am uitat ce voiam să zic

nu mai ştiu exact ce-a fost, dac-a fost lopată, sau rangă, sau târnăcop, ştiu că nu m-a lovit în moalele capului deoarece, întâmplător, stăteam cu capu-n jos. ştiu că am primit lovitura în secret, eram doar noi, mă dureau picioarele şi deja mă văitam că vreau să mor. – bine, mai-nainte ai zis că te dor picioarele, acum deodată vrei să mori! – da, m-am răzgândit. şi-atunci m-a lovit. dar nu cred că voia să-mi facă rău. n-am apucat să-l văd la faţă pentru că până m-am ridicat în capul oaselor se făcuse deja întuneric; am ieşit în fugă pe scări, am apăsat pe câteva sonerii, mi-a plăcut ce mi-a dat şi, uitând ce urgenţă aveam, m-am pus pe cântat. la soneria cu ciripit şi la cea cu lătrat mi-a plăcut mult să insist; n-a ieşit niciun chiriaş, în schimb pisica din ghenă a scăpat şobolanul din gură, iar mie, deşi nu mi-e frică de şobolani, mi s-a părut că văd în ochii lui o licărire de ură; aşa că m-am retras sub cearşaf. când au venit bucătarii eu încă mă jucam de-a cortul şi de-a beduinul în cămeşoaia cu ursuleţi. m-am mirat că m-au crezut moartă, mai ales că mă gâdilau îngrozitor la transport şi râdeam în hohote, smucindu-mi tălpile din mâinile lor; dar m-am mirat şi că nu m-au trântit prea tare, păreau să nu fie marcaţi de rutină, m-au pus chiar într-o poziţie comodă în maşină, de parcă urma să le ţin de urât. atâta îmi amintesc.