Despre domnul care arunca

Nu contează foarte tare ce arunca, să fi tot fost un mănunchi de cuţite în jurul asistentei de circ lipite de un paravan de rigips, ‘au poate un mănuchi de cuvinte pe care le arunca în jurul femeii obosite, căreia nici nu-i era greu să mimeze înfricoşarea dat fiind că avea exact răgazul necesar pentru a-şi face calcule privind ciorba în care tocmai fierbea nasul altuia. Pentru a fi mai convingător, se urcă pe un cal pe care îl obligă să zboare. Trist. La decolare, calul îşi pierde direcţia, pieptenele, gresia, ochii i se aprind de la jăratic, calul se dezumflă, cade. Menţinându-şi cu sânge rece poziţia ecvestră, aruncătorul de cuvinte, cuţite, crete pentru şotroane, pietre preţioase, geme, zăcăminte, începe să recite o poezie, ducând, din reflex, mânuţele armate la spate. Simţind că e de datoria lor să intre-n acţiune, mânuţele declanşează simularea durerii de şale. Încovoiat şi sperând ca din această-ntorsătură să câştige un plus de simpatie publică, aruncătorul cere câteva supozitoare, mărturisind o suferinţă pudică. Din sală se repede vânzătorul de papagali cu bilet; strecoară doza potrivită în tonomat şi, după nici două minute, aruncătorul se pune cu adevărat pe recitat scenariul filmului Shi Mian Mai Fu. Francezii râd laolaltă cu oltenii, atmosfera se detensionează cât ai zice P, asistenta îşi trage pe ea un halat, golanii urlă din sală – Ursule, treci la aparat!

Trupa se retrage la cabine, în entuziastele expectoraţii ale plasatoarelor.