Mirobosita din Poate Ieri

Mirobosita avea un har – unde dădea, unde crăpa. Când pietre tinere şi nepricepute în scrisul pe lacuri erau aruncate în apă pentru a duce mesajul pe celălalt mal, Mirobosita apărea de nicăieri, le arunca cercurile iar dacă vreo piatră entuziastă şi necoaptă întindea un cerc prea larg, Mirobosita îl rupea, oprind inundarea piciorului de pe margine şi poate chiar a întregului receptor. Când sunetele îşi rătăceau raniţele, sau îşi toceau limbile de clopoţei, sau erau pur şi simplu furate de peisaj, Mirobosita apărea din ierburi vezi şi uscate, întinzându-le mănunchiuri de unde, întregi sau gata crăpate, ca sunetul să nu fie nici prea greu nici prea uşor. Când sunetele erau ultralungi iar urechile ultrascurte, Mirobosita era chemată la palat şi după ce cerceta densitatea particulelor de parfum din fiecare salon, crăpa undele pe potriva aerului; în sala de bal crăpa destul de puţine. Cele mai crăpate erau în alcov. În lumea astfel orunduită, nu existau decât frisoane de vânt, Mirobosita crăpa undele seismice şi le dantela cu fisuri iar cutremurele se simţeau doar cu coada ochiului, ca un cearcăn palpitând de nerăbdare. Mirobosita a murit de miroboseală deşi se spune că i s-a tras de la numele de botez şi undele ursitoare din cristelniţă. Trupul ei a fost aşezat sub pleoapa unui ghioc şi depus în crăpătura unei unde de şoc.