Puf de plop

Povestea care se termină înainte să înceapă îşi dă ultima suflare în broderiile care se hotărăsc să plece de pe pânză, în aţele care se desfac şi o iau la fugă, lăsând în urma lor împunsăturile de ac prin care răsar rubinele de dulceaţă, scoţând capul ca prin pielea unei clătite pentru a privi fulgii de plop şi pânzele de păianjen responsabile cu mătuirea. Ne aflam la acest sfârşit, când antocianina pune degetul pe buzele vinovatului, lăsând câte un mic punct deasupra i-urilor ascunse.

Ne aflăm la sfârşit, prin urmare toate semnele exclamării sunt lăsate la scurs, cu capul în jos, pentru ca mirarea să rămână la suprafaţă, iar trupul să se desprindă de la sine de ea şi să se prăbuşească şi să se facă ţăndări. Şi întorcându-ne într-o piruetă fulger, propulsaţi de şocul glicemic pe care fructoza îl împlântă în aer cu precizie chirurgicală, ne învârtim pe unicul picior cu asemenea forţă încât din jurul sfârşitului povestea e împinsă spre margini iar centrifuga eliberează atâta spaţiu încât putem privi în sus, spre cel mai roşu apus, pentru ca apoi să-l vedem cum se înmoaie şi se răceşte şi se transformă în dimineaţă, în întrecâine şi întrelup, şi cum ţârâie greieroii electrici şi cum fulgeră grindina-n sus, cerând de mâncare din guriţele ei de vulcani geroşi, primind pe săturate întuneric şi aer.  E atât de târziu încât mai e puţin şi vor începe să circule farurile de interior iar scărpinatul pisicilor de la capătul celălalt al lumii va putea fi auzit fără amplificatoare. După răcoare îţi poţi da seama că lemnul care intră în componenţa fiecărui os e verde, atâta de verde încât.