Curenţii somnului

mai întâi mă lăsam în funingine, mai întâi mâl, depuneri cât mai grele, particule cât mai negre, tone de lipsă de respiraţie şi lentoare în funcţii, opririle lor, cele mai fine, să pară că-s active dar să stea, să se topească, să se estompeze, să ne înecăm în somn, să nu vină dimineaţă cu trezit cu colac de salvare peste pupăză, să mă lase să dorm până se dizolvă cusătura cu aţă chirurgicală fabricată din gene, până la finalul sintezei tisulare când pleoapele se dizolvă în chip şi rămâi fără ochi, nici măcar orb, închis pe dinăuntru cu totul, decuplat de la tubul cu fotoni, scos din perfuziile cu abţibilduri şi arătări, ce întuneeric, lăudându-mă mult de tot, încurajându-mă cu bezna, uite cât e de groasă, apoi capul căzându-mi la loc, pe pernele de pe fundul lacului, ce de-a mâzgă e deasupra, chituit să rămână somn, sub scuturi de euglene şi pufi de plopi în putrefacţie, să le spunem norocei. neprinşi. sau prinşi de ape. şi atunci era cu întors, cu faţa spre neştiut, cu botul înfipt în hibernare, cu refrene şi ştersături spânzurate printre lilieci, cu monoxila răsturnată peste trup, cu capacul tras peste fântână. eu ştiind să dorm şi să mă păzesc, eu dându-mă în leagăn, eu făcându-mi vânt, eu împingând, eu închizând ochi, eu întinzând picioare; pe partea cealaltă nu raze, nu greble pieptănând sedimente de somn, nu artificii sfârâind prin apă, nu comete căutând şampon, nu meteoriţii cu gheruţele rupte, nu pasagerii scăpaţi din triunghiul bermudelor, nu ele nu ei, nu astfel se tulbura,  deloc nu se tulbura, în somn intra un mâine,  în somn intrau două mâini,  în somn intrau trei mâini spre o mie, spre miliarde de urme de mâini, împingeau la leagăn şi – închide ochii că te dau eu, nu – mă dau singură,  nu – te dau eu,  am să cad, n-ai să cazi, am să-i deschid, ai să-i închizi, îţi zic altădată, ştiu bine – somnul se făcea curgător, ca lacul de acumulare luând-o pe râu

în sus
spre izvor
lacul întrecându-i pe păstrăvi.

Moartea libelulei

Şi un pic de istorie

*

Aranjaţi în ordine cronologică episoadele de mai jos.

Trebuia

Am început întâi cu cheiţele imbus şi-am desfăcut trăsura, am aruncat perniţele în aer şi ele s-au dus şi n-au mai coborât, atâta erau de uşoare. Am luat cleştişorii şi dăltiţele, i-am luat un picior şi încă un picior şi încă un picior şi încă un picior, le îndoia fără să scoată un sunet şi-am scos pe rând potcoavele de aur, i-am ţinut copitele în palmă şi le-am sfătuit, pe aici, uite, urmează iarbă, i-am desfăcut şireturile de pe burtă, am ridicat zecile de kilograme de şa din piele cu miros puternic de piele cu scârţâit mărunt de piele, le-am lăsat jos, pământul s-a îndoit şi mâinile mi s-au desprins din umeri, am desfăcut valtrapul, l-am dezlipit, se îmbricaseră una în alta catifelele, am început de la o margine, în palme îmi rămânea câte un mic dârdâit, dădeam faldurile mari la o parte, în broderii şi nestemate se rostogoleau, bufneau pe pietre în valuri, făceau un zgomot asurzitor dar eu îmi vedeam de treabă, eu am treaba mea aici, să descarcerez calul de sub brocarturi; aproape că-l curăţasem; avea căciuliţe cu perle peste urechi, urechile nu trebuie să îngheţe, nu, perlele astea sunt reci, i-am strâns urechile între degete şi căciuliţele le-am transformat în buzunare în care ţineam perii şi piepteni şi piatră de mare. Am început dezlegarea de hamuri. Am tras de toate firele de mătase şi-am deşirat tulpini după tulpini, clopoţeii au rămas cuminţi, era un aer în jurul meu şi îi ţinea aproape, în gol părea – fără şnururi, fără ciucuri, fără niciun fel de chingi; am dat apărătorile de ochi la o parte, am scos zăbala şi hamul, am aruncat cât colo zăhărelul şi – duamnă, aţi stricat atelajul, iar eu mă scuturam pe mâini de pulberile de sidef, duamnă, aţi stricat, altul nu vă mai facem, şi eu – nu-i nimic – eu vreau calul de dedesubt. şi calul nu ştia ce îl paşte, de ce-l despachetez aşa, şi se temea, şi rămăsese neclintit şi desculţ şi încă mai aveam, încă mai aveam atâta treabă, avea nările înconjurate de abur, botul abia dacă i se vedea, ochii abia dacă luceau, părea al naibii de frig, m-am dus la el şi am despărţit perdeaua de abur, am despărţit bretonul de abur şi răbdatul de abur, le-am îndepărtat cu mâinile şi am rămas faţă-n faţă şi i-am spus, acuma eşti calul de dedesubt. Aţi stricat totul, duamnă, totul! şi eu ştiam că aveau dreptate, erau numai cioburi în jur, erau numai motoare dezasamblate, dar mie îmi trebuia atât de mult să le stric, trebuia să ajung dedesubt; ştiam pe de rost tot ce stricasem, enumeram toate daunele în gând şi calul de dedesubt mă privea, era treaba mea, cum să nu mă privească, aşa ne puteam privi oricât.Dar n-am făcut-o. Pentru că eu trebuia să mă ţin, eu asta trebuia să fac, de-asta săpasem şi săpasem în ultimul hal prin toate straturile de cal şi de-asta le îndepărtam pe cele mai moi, cele mai moi alunecau, şi de-asta renunţam la văluririle lor somptuoase; trebuia să ajung la oase, trebuia neapărat să mă ţin, asta conta cel mai mult. De-asta sculptasem şi excavasem şi calul de dedesubt era tot mai dens, rămânea doar miezul de cal, cel mai dur, şi îl ţineam în pumn foarte strâns, era o piatră de hotar preţioasă, uite pe ce linii te-am aşezat îi spuneam, mă ţineam strâns de tot doar de sâmburele din inima calului, era respiraţia mea, de restul nu mai aveam timp şi spaţiu.

Dar

Dar mă durea. De parcă eram altcineva, altcumva, altundeva. Mă vedeai din tramvaiul nr. dus-întors, încetinise înainte de staţie, eram în faţa brutăriei, singura unde coceau câte-o singură felie, puteam cumpăra exact câte felii doream, nimic nu era lăsat la voia întâmplării, la voia vreunui cuţit;  ţineam o plasă cu lămâi, mi-era şi ruşine cu ea, îmi atârna până la genunchi, e ruşinos să fii văzut purtând aşam ceva, mai cu seamă că nu erau tăiate; deci urma; cam la voia întâmplării; sau a cuţitului era, de-asta le-aş fi ascuns sub haină, ca pe o armă albă, normal, sub haine armele albe se colorează, în sângeriu probabil, ce simplu e, atâta că era foarte cald şi eu nu aveam haine, era ca-ntr-un coşmar, umblam aşa şi semănam cu cineva; semănam dar eram chiar eu. Ce păcat că semeni chiar cu tine, spuneai, ce ghinion, geamul tramvaiului se albăstrea, se ridica până sus o vopsea, nu mai înţelegeam ce spuneai, erai ca într-un acvariu şi te-necai de la vopseaua aia care se ridica pe geam, iar eu trebuia să-mi arunc prin cea din urmă crăpătură o privire, să o arunc în ultima secundă, ca-n filme, s-ajungă târâş înainte să o strivească vopseaua care se dusese până sus. Aveam cuţitul ăla, ziceam c-aş putea arunca o privire tăioasă, vopseaua s-ar bloca şi n-ar mai creşte şi ar rămâne o fâşie de aer deschisdeschis prin care-ai respira, am aruncat-o şi ţi-a venit ideea să o ascunzi sub haine ca pe o armă albă, privirile tăioase se bat pe nicovală, la cald. Aici urmau interjecţiile scoase de nicovală sau de ciocan, habar n-am cine suferea. Era oricum insuportabil să semăn cu cineva exact când trecea tramvaiul aşa că m-am ascuns în brutărie şi am cerut în fugă şi cu ochii spre geam o felie de mâine. Şi-au întrebat dacă albă sau neagră sau cu seminţe şi-am zis că albă ca o armă şi mi-au dat o felie caldă şi parfumată; cu ea nu mai semănam a nimic, abia atunci, în aburii ei, am putut să ies iarăşi în stradă.

Cheers!