Trebuia

Am început întâi cu cheiţele imbus şi-am desfăcut trăsura, am aruncat perniţele în aer şi ele s-au dus şi n-au mai coborât, atâta erau de uşoare. Am luat cleştişorii şi dăltiţele, i-am luat un picior şi încă un picior şi încă un picior şi încă un picior, le îndoia fără să scoată un sunet şi-am scos pe rând potcoavele de aur, i-am ţinut copitele în palmă şi le-am sfătuit, pe aici, uite, urmează iarbă, i-am desfăcut şireturile de pe burtă, am ridicat zecile de kilograme de şa din piele cu miros puternic de piele cu scârţâit mărunt de piele, le-am lăsat jos, pământul s-a îndoit şi mâinile mi s-au desprins din umeri, am desfăcut valtrapul, l-am dezlipit, se îmbricaseră una în alta catifelele, am început de la o margine, în palme îmi rămânea câte un mic dârdâit, dădeam faldurile mari la o parte, în broderii şi nestemate se rostogoleau, bufneau pe pietre în valuri, făceau un zgomot asurzitor dar eu îmi vedeam de treabă, eu am treaba mea aici, să descarcerez calul de sub brocarturi; aproape că-l curăţasem; avea căciuliţe cu perle peste urechi, urechile nu trebuie să îngheţe, nu, perlele astea sunt reci, i-am strâns urechile între degete şi căciuliţele le-am transformat în buzunare în care ţineam perii şi piepteni şi piatră de mare. Am început dezlegarea de hamuri. Am tras de toate firele de mătase şi-am deşirat tulpini după tulpini, clopoţeii au rămas cuminţi, era un aer în jurul meu şi îi ţinea aproape, în gol părea – fără şnururi, fără ciucuri, fără niciun fel de chingi; am dat apărătorile de ochi la o parte, am scos zăbala şi hamul, am aruncat cât colo zăhărelul şi – duamnă, aţi stricat atelajul, iar eu mă scuturam pe mâini de pulberile de sidef, duamnă, aţi stricat, altul nu vă mai facem, şi eu – nu-i nimic – eu vreau calul de dedesubt. şi calul nu ştia ce îl paşte, de ce-l despachetez aşa, şi se temea, şi rămăsese neclintit şi desculţ şi încă mai aveam, încă mai aveam atâta treabă, avea nările înconjurate de abur, botul abia dacă i se vedea, ochii abia dacă luceau, părea al naibii de frig, m-am dus la el şi am despărţit perdeaua de abur, am despărţit bretonul de abur şi răbdatul de abur, le-am îndepărtat cu mâinile şi am rămas faţă-n faţă şi i-am spus, acuma eşti calul de dedesubt. Aţi stricat totul, duamnă, totul! şi eu ştiam că aveau dreptate, erau numai cioburi în jur, erau numai motoare dezasamblate, dar mie îmi trebuia atât de mult să le stric, trebuia să ajung dedesubt; ştiam pe de rost tot ce stricasem, enumeram toate daunele în gând şi calul de dedesubt mă privea, era treaba mea, cum să nu mă privească, aşa ne puteam privi oricât.Dar n-am făcut-o. Pentru că eu trebuia să mă ţin, eu asta trebuia să fac, de-asta săpasem şi săpasem în ultimul hal prin toate straturile de cal şi de-asta le îndepărtam pe cele mai moi, cele mai moi alunecau, şi de-asta renunţam la văluririle lor somptuoase; trebuia să ajung la oase, trebuia neapărat să mă ţin, asta conta cel mai mult. De-asta sculptasem şi excavasem şi calul de dedesubt era tot mai dens, rămânea doar miezul de cal, cel mai dur, şi îl ţineam în pumn foarte strâns, era o piatră de hotar preţioasă, uite pe ce linii te-am aşezat îi spuneam, mă ţineam strâns de tot doar de sâmburele din inima calului, era respiraţia mea, de restul nu mai aveam timp şi spaţiu.