Curenţii somnului

mai întâi mă lăsam în funingine, mai întâi mâl, depuneri cât mai grele, particule cât mai negre, tone de lipsă de respiraţie şi lentoare în funcţii, opririle lor, cele mai fine, să pară că-s active dar să stea, să se topească, să se estompeze, să ne înecăm în somn, să nu vină dimineaţă cu trezit cu colac de salvare peste pupăză, să mă lase să dorm până se dizolvă cusătura cu aţă chirurgicală fabricată din gene, până la finalul sintezei tisulare când pleoapele se dizolvă în chip şi rămâi fără ochi, nici măcar orb, închis pe dinăuntru cu totul, decuplat de la tubul cu fotoni, scos din perfuziile cu abţibilduri şi arătări, ce întuneeric, lăudându-mă mult de tot, încurajându-mă cu bezna, uite cât e de groasă, apoi capul căzându-mi la loc, pe pernele de pe fundul lacului, ce de-a mâzgă e deasupra, chituit să rămână somn, sub scuturi de euglene şi pufi de plopi în putrefacţie, să le spunem norocei. neprinşi. sau prinşi de ape. şi atunci era cu întors, cu faţa spre neştiut, cu botul înfipt în hibernare, cu refrene şi ştersături spânzurate printre lilieci, cu monoxila răsturnată peste trup, cu capacul tras peste fântână. eu ştiind să dorm şi să mă păzesc, eu dându-mă în leagăn, eu făcându-mi vânt, eu împingând, eu închizând ochi, eu întinzând picioare; pe partea cealaltă nu raze, nu greble pieptănând sedimente de somn, nu artificii sfârâind prin apă, nu comete căutând şampon, nu meteoriţii cu gheruţele rupte, nu pasagerii scăpaţi din triunghiul bermudelor, nu ele nu ei, nu astfel se tulbura,  deloc nu se tulbura, în somn intra un mâine,  în somn intrau două mâini,  în somn intrau trei mâini spre o mie, spre miliarde de urme de mâini, împingeau la leagăn şi – închide ochii că te dau eu, nu – mă dau singură,  nu – te dau eu,  am să cad, n-ai să cazi, am să-i deschid, ai să-i închizi, îţi zic altădată, ştiu bine – somnul se făcea curgător, ca lacul de acumulare luând-o pe râu

în sus
spre izvor
lacul întrecându-i pe păstrăvi.