În grădină am o floare

Când voiam să trăiesc, îmi aminteam. Făcusem cumva să nu vreau mereu. Ca anamneza să fie grea, presărasem o mulţime de garduri pe trecut, după patru vârste de plat, urma vârsta de obstacole. Aveam câte un ciocănel pentru fiecare gard. La fiecare gard mă aşteptam ca ciocănelul corespunzător să se spargă. Cursele se petreceau aşa. 1 nr. 2; 1 nr. 3; 2 nr. 2; 2 nr. 3; 3 nr. 2; 3 nr. 3; 4 nr. 2; 4 nr. 3; 5 nr.2; 5 nr. 3; totul începea la fel. Dacă aveţi o problemă, putem să stăm de vorbă despre asta. Da, o problemă avem. Atunci putem să stăm de vorbă despre ea de miercuri în două trei săptămâni, poate chiar mai mult, oricum, cândva. Mulţumesc. În mijlocul cursei, o grevă, o nouă grevă cu dansuri în loc de tăceri, un nou val de cântece în loc de lacrimogene şi gardieni. Am luat ciocănelul ei şi am lovit automatul. Balerinii au leşinat, globul de sticlă s-a sfărâmat, a venit apa şi l-a luat, în grădină am o floare, apa o va face mare, leru-i ler. Când nu aveam trecut, aveam prezent, era ceva fantastic. Când nu îmi aminteam nimic, ştiam perfect unde mă aflu. Când ştiam unde mă aflu, nu îmi aminteam nimic. Când n-aveam pistă, metri şi garduri, aveam vecini, graniţe şi străinătate. De-acolo primeam mereu câte-un pachet voce sau date. De-acolo primeam dimineaţă în cutie de carton, lipită cu scotch şi legată cu sfori, îmi lua aproape o oră să o despachetez, readormeam cu ambalajul în mână de atâtea ori. Apoi mă ridicam şi plecam, aveam de ales mai multe decoruri, îmi alegeam mereu un pustiu cu ţignal asurzitor, era cel mai plin, nu eram fata moşului, mi-era imposibil să aleg cufărul cel mai mic şi mai negricios. Dar ce spun eu? Pentru a spune e nevoie de înscriere, nu, nu o înscriere formală, dar orişicum, să spun cândva, peste câteva luni, să spun la bătrâneţe, să spun la vernisaje şi la festivaluri, unde vin atâtea ambasade şi atâtea feţe pe care nu ştii de unde să le iei, dar ce apropiate sunt zâmbetele lor, aproape la fel de familiare ca pierderile.