iar Nobel

*

1.

“Bunica mea mea cu o foaie de varză momind iepurii prin uşa cu plasă şi alegându-l pe bunicul din toate animalele, nu, ce prostie, găsind un iepure, evaluându-i oasele în timp ce-l strângea în braţe şi animalul, fără să înţeleagă, un mic suspin fericit, a început să înţeleagă abia când bunica a încetat să-l mai strângă şi l-a atârnat de urechi, a înţeles cu mai mult de o secundă înainte ca o lovitură la ceafă şi odată cu lovitura la ceafă tot ce înţelesese s-a isprăvit nici măcar n-a mai observat-o pe bunica mea care îl întindea pe genunchi strângându-l din nou în căutarea cuţitului din şorţ ca să-l despice dintr-o tăietură – Nu-ţi fac niciun rău linişteşte-te, separând măruntaiele cu degetele ca să nu-i facă niciun rău (…) – Un moment, adică bunica mea apucându-mă ca şi cum aş fi fost un iepure şi n-am băgat de seamă nici lovitura la ceafă nici ligheanul la picioarele ei, am simţit palma care îmi mângâia spatele evaluându-mi carnea, m-am interesat – Nu sunt slab doamnă? şi bunica fără să răspundă apucându-mă de urechi, ridicându-mă în aer şi când bunicul – Repede… despicându-mă dintr-o lovitură de la gât la burtă”.

2.

“Inteligenţa ta ascuţită mă doboară ca şuierul unui glonte: un tir precis, nimicitor de fapte, concluzii şi sensuri care nu-ţi lasă dreptul de a riposta. Isus şi Bernanos au avut dreptate, tu şi Ecleziastul nu. Există fericire iar suferinţa nu e opusul ei ci poteca îngustă pe care o străbatem aplecaţi, târându-ne printre mărăcini spre poiana îngustă scăldată în argintul lunii, în care domneşte tăcerea. Desigur, nu ai uitat vestita lege din introducerea la Ana Karenina, când Tolstoi, învăluit într-o pelerină de divinitate rustică, pluteşte deasupra haosului, plin de mărinimie, răbdare şi compasiune, declarând din înălţimea sa cerească că toate familiile fericite se aseamănă între ele, pe când cele nefericite sunt nefericite fiecare în felul său. Am tot respectul faţă de Tolstoi însă eu cred contrariul: majoritatea nefericiţilor se zbat în suferinţele lor conform aceleiaşi formule fixe, repetând unul din cele patru cinci clişee uzate. Pe când fericirea e un obiect fin şi rar, ca un fel de vază chinezească, puţinii care au ajuns la ea au gravat-o semn după semn, fiecare după propria imagine, propriile măsuri. Ca scoica care îmbrăţişează un corp străin care o răneşte dar pe care îl transformă într-o perlă proprie”.

3.

“Dacă laşi cuvintele să te consume, poţi uita de foamea prezentului şi poţi intra în arena nimbului de subzistenţă. Unii spun că discuţiile despre mâncare au şi valoare nutritivă. Oamenii fantomă mor întotdeauna în somn. Alte morţi sunt mai spectaculoase. Cum ar fi Alergătorii. Când vine timpul ca un alergător să pornească spre cursa finală, el atinge simultan punctul de forţă şi de slăbiciune supremă. Teoretic, poate alerga la nesfârşit, dar în acelaşi timp, corpul lui şi-a epuizat toate resursele. Dar mai există clinicile de eutanasiere şi cluburile de asasinate, în schimbul unei cotizaţii modeste, ţi se repartizează un asasin. Cu toate acestea, adevărata problemă nu e niciodată lipsa milei. Nimic nu se rupe aici mai degrabă decât inima”.

4.

“Măcar atunci când era el plecat, ar fi trebuit să fie şi ea absentă; n-avea ce căuta alături de cele care existau cu adevărat. Ar fi trebuit să se facă nevăzută ca orice arătare, să se strecoare într-o oglindă, să alunece ca o umbră şi să dispară. Faptul că nu o făcea, au tras concluzia reginele în carne şi oase, era tocmai genul de necuviinţă la care trebuia să te aştepţi de la o fiinţă imaginară. Nicio femeie reală nu fusese vreodată aşa de nepretenţioasă, de o atenţie perfectă, infinit de disponibilă. Era o pânză umflată de briză. Noaptea, stătea sub cupola mică de la ultimul etaj al pavilionului Panch Mahal şi scruta depărtările în aşteptarea regelui care o făcea să fie reală.  (…)  O femeie trebuie să ştie cum să cânte la pahare umplute cu tot felul de lichide, cum să insereze vitralii în podea, cum să facă şi să atârne un tablou, cum să creeze un colier, o ghirlandă sau o coroană şi cum să păstreze sau să adune apă într-un apeduct sau rezervor. Trebuie să se priceapă la mirosuri şi la ornamentele pentru urechi. Şi mai trebuie să fie o actriţă bună şi să organizeze spectacole teatrale, să aibă mâini iuţi şi sigure ca să gătească, să facă limonadă şi şerbet, să ştie cum să poarte bijuterii şi să lege turbanul unui bărbat. Mai trebuie să se priceapă la farmece. O femeie care ştie aceste câteva lucruri, aproape că este egala oricărei brute de bărbat ignorant.”

5.

“Şi plapuma de satin galben strălucitor (dar nu “strălucitor” e cuvântul, cum zborul păsărilor nu e “târâtor”) strălucitor ca un singur lucru pe lume şi mirosind aproape la fel, a cacao cu lapte: poleielile de ciocolată întinse cu unghia şi ţinute, roşii, verzi, portocalii, troznitoare, între paginile cărţilor de aventuri. În toamnă, din şifonierul în care plapuma stătuse rulată ca o mare clătită ieşiseră mii de fluturaşi, iar satinul era spart şi ros ca o piele scorojită. Am lăsat moliile s-o mănânce toată, dacă tot începuseră, şi curând zăceau prin casă ca nişte pisici cu aripi, pe care le scărpinam între antenele penate. Torceau chiar, de zbârnâiau geamurile, făceau şi ouă pe care le spărgeam dimineaţa, ciocnindu-le de marginea tigăii. Erau delicioase, mai ales prăjite ochi”.