Uneori la Sclintirea Sclintirilor

Uneori la Sclintirea Sclintirilor, ne aşteptam să se distingă din cor Cineva. Uneori se distingea Altctrlcineva sau chiar Altul, alteori se distingea o voce care nu spunea nimic dar era acolo şi mima şi mima şi mima şi mişima mima, şi atât de bine o făcea încât. Dar nu, nu mina conta cel mai mult, ci aurul din ea, nu, nu eram un crisofil, nu eram un trezorientîrî, uneori un clinchet diferit, unul care costase foarte mult, cât o mină dreaptă de ajutor, cât un gât salvat de la paste after cut, cât un scut lipit de piept, cât o volieră fără plase de ohţel, cât o mătase naturală fără sacrificiu de viermi, cât liniştea nopţii altuia, cât toate cămăşile de nopţi, cât gipsul de motan cu labe ciuntite, cât ameninţarea unui bâlbâit, câtcavou, cât o inimă stângă păşind, uneori la Sclintirea Sclintirilor apărea făptura rămasă într-un auz pentru că pe unul şi-l uitase la mine şi ne chemam deja suflete-ureche, alteori apărea făptura Cer, de la care luam totul, cu tot cu arderea lui, alteori invizibilul fără rimă sau o fărimă din el, din care hrăneam şapte guri de prăpastie, alteori nimicul, doar el, ca un bastoff de la care puteam să pretind oprirea tuturor ielelor. Alteori, în mierea goală, chiar el, picuţul de clopoţel, chiar ea, gheruţa de stea, scuzaţi-mă, a fost o dată ca nicovată, ce voiam eu, ce voiam eu săpun, voiam să sun că unele lucruri mici strivesc, iar în munţi, în munţi, chiar mergem toţi cu hârtiile noastre, cu igiena noastră, pe munţi chiar îi învăţăm, uite, aşa te ştergi, asta voiam eu să spun, că unele lucruri sunt atât de mici încât ţi se preling prin cele mai mici coase, pe cele două escăriţe în jos.