Şi căptuşită

Cel mai bine îmi aminteam structura de fildeş şi de lemn lustruit, cel mai bine gândul lis şi bun la pipăit, cel mai bine fineţea contra inscripţiile, coaja contra mătasea, largul contra adâncul, îmi trăgeam masca încet pe faţă, îmi potriveam sub ea febra şi respiraţia aţoasă, închideam totul în cea mai lentă şoaptă, mai încet decât mijitul zorilor în pisici, mă mijeam de noapte, de fildeş şi de lemn fin ca o piele, îmi potriveam ochii sub umbra caldă, îmi lipeam coatele de coaste şi suflam doar cât de pe buze să mi se ridice primele litere din primele cuvinte, lăsându-le în lucru mereu, cu sfârşitul neînşiruit, structura de fildeş cu cele mai fine striuri, structura de elefant şlefuit de apă şi nisip timp de un milion de ani de timp. Sub scutul de răcoare fierbinte, ţeseam din păienjeni covoare de căprioare artificiale, le-ntindeam pe jos îmi săturam drumurile cu ele, călcam şi sorbeam până la cruciuliţa de pe spatele arahnid. Din când în când, degetele îmi tresăreau prin somn, le lăsam să-şi vadă pe îndelete de coşmaruri, vegheam mai departe la tot ce îmi făcea acoperiş, sub mantaua care mă făcea vizibilă, fugeam din trup, mă vedeau unde nu eram, mă păzeau pe când puteam să mă duc în alte straturi de animal, în alte catifele de piersică, în alte căuşuri multicolore, puteam în toate deodată, sub mâna aşezată pe ochi, sub floarea aproape neagră în care mă scufundam, sub perna din care muşcam înghiţind fulg după fulg, eram a cincea cea mai nepieptănată dintr-un şir de închipuiri.

Cârtiţele

Odată ajunsă pe fundul gropii, am început să mă joc cu fotonii şi cu firicelele de praf. Ştiam că trebuie să vină trei mesageri, trei coşari, trei ospătari. Trebuiau să aibă plicuri albe, haine albe, şervete albe. Puteau fi trei bărbieri. Puteau fi trei farmacişti. Puteau să fie mai mulţi sau mai puţini. N-au venit. Mai ştiam că trebuie să se audă un fâlfâit. Nu s-a auzit. Mai ştiam că trebuie să sap în stâncă o cale superioară. N-am săpat-o. Mai ştiam că trebuie să mă concentrez asupra unui nor, până când din el ar fi căzut ceva important. Nu m-am concentrat. S-a întâmplat cu totul altceva. Chiar sub picioarele mele o mie de cârtiţe, toate în acelaşi timp, ştiind că muşuroiul lor e cel mai bun pământ pentru trandafiri, toate cu această ştiinţă şi cu parfumul în nări, s-au apucat de râmat, au mărunţit şi au cernut de jos în sus şi au deschis pământul pentru mine, pentru ca eu să pot vedea până în miezul lui. M-am aplecat până în ochii lui, m-am ţinut de marginile luminii şi m-am uitat în întuneric până când am ştiut că înăuntru e curat. Miile de cârtiţe mi-au învelit mâinile. Muşuroaiele lor au afânat lucrurile, dacă n-aş fi avut ochi să văd, aş fi putut strecura o mână în pământul despletit până i-aş fi strâns inima în palmă. Dacă mi-aş fi lipit nasul de pământul râşnit, i-aş fi putut mirosi esenţa. Pentru că asta trebuia să fac şi nimic altceva, m-am ridicat în sfârşit argintie. Din ziua aia, toate pietrele au început să strălucească spălate de ape limpezi, fusurile orare n-au mai fost ferecate, săniile au plecat cu tot cu carele lor, când bătea vântul, frunzuliţele, în loc să foşnească, sunau, sunau mărunt de tot, bătând cumva în alb.

Dialogurile antropomorfe

Râd când mă-ntâlnesc copiii şi mă cheamă Cuţu Şchiop. Nu ştiu cum se făcea, alt dialog nu-mi venea în minte. Uitam. Era un fapt. Fusesem diagnosticată cu bătrâneţe crasă şi mizantropie aftoasă. Refuzam dialogurile antropomorfe, scoteam cărţile din raft, le răsfoiam, când vedeam liniuţele leşinam. Vai, dar copiii sunt morţi după dialoguri, spunea medicul regal, or eu trebuia să mormăi că într-adevăr de ceva vreme salivam la descrieri minuţioase şi nu mai răspundeam la niciun tratament bazat pe acupunctuaţie. Ajunsesem să mi se spună sărumâna, şi, mai mult, Compacteţea Voastră. Culmea e că la ultima, dădeam fără să vreau din coadă şi îmi bombam pieptul cu demnitatea unui veteran care îşi poartă la veston caseta cu medalii, legenda hărţii lui de invaliditate. nicio amputaţie fără decoraţie, înainte marş! 

În acelaşi timp, începusem să cred despre mine că sunt o fiinţă echilibrată. S-au luptat multă vreme cu starea mea de negare, au fost nevoiţi să îmi facă radiografii cu care să îmi demonstreze clar că nu sunt pe un picior de venire şi pe altul de plecare şi că în locul clinic sănătosului balans interior, am dezvoltat mai multe funcţii de autobasculare. Într-un final au avut succes.

Curg izvoare cristaline

şi reci. Ciobănaşul îşi poartă bunătatea în spate. E o bunătate grea, miţoasă, puturoasă şi năclăită. Miţoasa asta e îngerul meu, spune, dacă vrei, pot să-i împart aripile cu tine, şi trece pe dealuri cocoşat sub cojoaca lui de tortură din care emană hârjoneli de căţelandri şi boticuri gumate de miei, fulgi de plop şi dantele de izmă, valuri călduroase de hazna, haide să ne dezmorţim la ea. În trecerea lui pune peisajului  o mare cuşmă  şi peisajul mult mai multe muşte atrage. Muştele se gâdilă şi îşi freacă picioarele, ascuţindu-şi cuţitaşele de tăiat în rahat. Lângă spălătoria dintre bolovani cineva îl îmbie, adu-ţi bunătatea la spălat. Ciobănaşul aruncă un zâmbet ca un scuipat şi depăşeşte cu brio cererea mascată în ofertă. Ciobănaşului i se urlă esenţe tari care îl lovesc în cap, lăsându-i sechele de acetilenă. Ciobănaşul are escare de la bunătatea bacteriofilă, ciobănaşul e un stigmatizat. Când se întunecă, pe meleagurile noastre se întunecă preţios, când se întunecă ţopăi în calea lui, mă arunc în mijlocul inimii lui ca un dulău, mănânc, iar ciobănaşul mă strânge în braţe până-mi striveşte gratiile şi-mi pistoseşte carcasele. Când se întunecă, izvoarele reci şi cristaline se prefac în ape termale saline. Când se întunecă, ne bălăcim şi ne mistuim.

M-am trimis

M-am trimis dintr-odată pe foiţa nopţilor, pe indigoul zilelor, m-am trimis pe sideful urmelor, pe literele ascuţite sau boante, pe mici-micile şi învoaltele, pe greşeli şi tăieturi supărate, pe iscăleli fanfaroane şi pe tiptiluri păienjenoase, pe dosul foiţei de indigo erau zilele albe, negativul negrelor cariate, era flora pitică a dinţişorilor de lapte şi fauna blândă, de pajişte. Prin întunericul foios şi pocnind de miros, pe pudra de corb şi de grafit, am dat ochii cu noi, cu scânteioşii şi cu rumergătorii.  Am dat de cuiburi din mâini şi de încrengături de degete pline de muguri, am atins amenţi, vegetativi, de rod, floriferi, axiali, apicali, nodali, dorminzi. Am ascultat râsu-plâns şi plâns-surâs şi am scuturat de pământ fiinţe vii, cu feţele îngropate în rădăcini, cu chipurile ascunse în maluri crăpate, printre blăniţe de popândăi. Mi-am pus capul în poala aşezaţilor şi mi-am urcat picioarele pe dârji. M-am aruncat ca pastila efervescentă şi autodizolvantă în iazul opac şi stătut. M-am plimbat pe gâscă şi pe raţă, m-am prins de lintiţă şi m-a ţinut. M-am răsucit & scorojit ca o coală arsă şi tot aşa mi-am încovoiat spinarea sfărâmicioasă, să se desprindă ca din blistere literele nedovedite de scrum. Mi-au alunecat zeci de priviri pe spate şi s-au prelins prin cuvinte ca tatuajele curgătoare pe o piele în schimbare. M-am dat peste cap ca să reintru în haine şi îmbrăcată conform normei dramaticale am patrulat şi am patrulat şi am menţinut ordinea în straturile de iarbă. Am venit cu mâncare de-acasă şi am cărat găleţi de apă de la fântână până la botul insectelor de povară. Le-am dat gumiţă din gumiţa mea de mestecat şi-am molfăit din ceara lor hexagonală. Am înotat prin roci şi glod printre blajini, morloci şi barbăcoţi şi am făcut cu cremă ghetele lustragiilor de lămpi. Asta am făcut pe dosul foiţei de indigo, pe hârtia de-a doua, a vitregă, se arată tot ce nu, acolo apar singură, din pământ din iarbă verde, of course, ba încă nici buzele nu-mi sunt destul de vinete, bătând mai mult într-un turcoaz luminos, nici foşnet subţire nu scapă din porii albi şi buretoşi, nici urmă de lipire prin dezlipire.

Lucrurile merg ceas

A trecut prin fumul meu, luase cu el o cană, a umplut-o şi a trecut mai departe. Am plecat şi eu. Pe drum m-am împiedicat de un rubin mare cât inima mea. L-am luat în dinţi şi l-am îngropat lângă cuşcă. Să-l am pentru mai târziu. Lucrurile merg ceas cu bilirubinele. M-am uitat la mână, nu m-au mai muşcat de mult, cifrele o să se şteargă în curând, e nevoie să mai ies în parc, să fac rost de o gură de aer tare, înţepător. Lucrurile merg brici. Muchia pe limbă! Să fie pe secundar şi în limbile străine cele mai mici, cum ar fi, în limba colibri.

Din când în când bătea la uşiţa cucului, deschideam, făcea bau, apoi redeveneam sobri, înălţam bărbiile, el întreba – tu eşti? eu spuneam – eu sunt. el spunea – am venit ca să te mint. când îi ziceam – dă-i drumul! făcea ce voia, mă minţea sau pleca sau lua drumul şi i-l dădea. Atunci am scos din raft al 7-lea continent, mi-am ales din el un cangur, am jucat cu el oponiponiponicademiamustafa până s-a învăţat cu contactul uman şi am început anevoioasa operaţiune de înscriere a marsupialelor în sistemul de transport inteligent multimodal. Visam de mult o locomoţie cerebrală.

Mă săturasem de aripi până-n gât. Pe ultimele încă le simţeam blocate în fosa laringală, el insista că-s pentru zbor, eu o ţineam pe-a mea că sunt pentru frânare.