Curg izvoare cristaline

şi reci. Ciobănaşul îşi poartă bunătatea în spate. E o bunătate grea, miţoasă, puturoasă şi năclăită. Miţoasa asta e îngerul meu, spune, dacă vrei, pot să-i împart aripile cu tine, şi trece pe dealuri cocoşat sub cojoaca lui de tortură din care emană hârjoneli de căţelandri şi boticuri gumate de miei, fulgi de plop şi dantele de izmă, valuri călduroase de hazna, haide să ne dezmorţim la ea. În trecerea lui pune peisajului  o mare cuşmă  şi peisajul mult mai multe muşte atrage. Muştele se gâdilă şi îşi freacă picioarele, ascuţindu-şi cuţitaşele de tăiat în rahat. Lângă spălătoria dintre bolovani cineva îl îmbie, adu-ţi bunătatea la spălat. Ciobănaşul aruncă un zâmbet ca un scuipat şi depăşeşte cu brio cererea mascată în ofertă. Ciobănaşului i se urlă esenţe tari care îl lovesc în cap, lăsându-i sechele de acetilenă. Ciobănaşul are escare de la bunătatea bacteriofilă, ciobănaşul e un stigmatizat. Când se întunecă, pe meleagurile noastre se întunecă preţios, când se întunecă ţopăi în calea lui, mă arunc în mijlocul inimii lui ca un dulău, mănânc, iar ciobănaşul mă strânge în braţe până-mi striveşte gratiile şi-mi pistoseşte carcasele. Când se întunecă, izvoarele reci şi cristaline se prefac în ape termale saline. Când se întunecă, ne bălăcim şi ne mistuim.