Dialogurile antropomorfe

Râd când mă-ntâlnesc copiii şi mă cheamă Cuţu Şchiop. Nu ştiu cum se făcea, alt dialog nu-mi venea în minte. Uitam. Era un fapt. Fusesem diagnosticată cu bătrâneţe crasă şi mizantropie aftoasă. Refuzam dialogurile antropomorfe, scoteam cărţile din raft, le răsfoiam, când vedeam liniuţele leşinam. Vai, dar copiii sunt morţi după dialoguri, spunea medicul regal, or eu trebuia să mormăi că într-adevăr de ceva vreme salivam la descrieri minuţioase şi nu mai răspundeam la niciun tratament bazat pe acupunctuaţie. Ajunsesem să mi se spună sărumâna, şi, mai mult, Compacteţea Voastră. Culmea e că la ultima, dădeam fără să vreau din coadă şi îmi bombam pieptul cu demnitatea unui veteran care îşi poartă la veston caseta cu medalii, legenda hărţii lui de invaliditate. nicio amputaţie fără decoraţie, înainte marş! 

În acelaşi timp, începusem să cred despre mine că sunt o fiinţă echilibrată. S-au luptat multă vreme cu starea mea de negare, au fost nevoiţi să îmi facă radiografii cu care să îmi demonstreze clar că nu sunt pe un picior de venire şi pe altul de plecare şi că în locul clinic sănătosului balans interior, am dezvoltat mai multe funcţii de autobasculare. Într-un final au avut succes.