Cârtiţele

Odată ajunsă pe fundul gropii, am început să mă joc cu fotonii şi cu firicelele de praf. Ştiam că trebuie să vină trei mesageri, trei coşari, trei ospătari. Trebuiau să aibă plicuri albe, haine albe, şervete albe. Puteau fi trei bărbieri. Puteau fi trei farmacişti. Puteau să fie mai mulţi sau mai puţini. N-au venit. Mai ştiam că trebuie să se audă un fâlfâit. Nu s-a auzit. Mai ştiam că trebuie să sap în stâncă o cale superioară. N-am săpat-o. Mai ştiam că trebuie să mă concentrez asupra unui nor, până când din el ar fi căzut ceva important. Nu m-am concentrat. S-a întâmplat cu totul altceva. Chiar sub picioarele mele o mie de cârtiţe, toate în acelaşi timp, ştiind că muşuroiul lor e cel mai bun pământ pentru trandafiri, toate cu această ştiinţă şi cu parfumul în nări, s-au apucat de râmat, au mărunţit şi au cernut de jos în sus şi au deschis pământul pentru mine, pentru ca eu să pot vedea până în miezul lui. M-am aplecat până în ochii lui, m-am ţinut de marginile luminii şi m-am uitat în întuneric până când am ştiut că înăuntru e curat. Miile de cârtiţe mi-au învelit mâinile. Muşuroaiele lor au afânat lucrurile, dacă n-aş fi avut ochi să văd, aş fi putut strecura o mână în pământul despletit până i-aş fi strâns inima în palmă. Dacă mi-aş fi lipit nasul de pământul râşnit, i-aş fi putut mirosi esenţa. Pentru că asta trebuia să fac şi nimic altceva, m-am ridicat în sfârşit argintie. Din ziua aia, toate pietrele au început să strălucească spălate de ape limpezi, fusurile orare n-au mai fost ferecate, săniile au plecat cu tot cu carele lor, când bătea vântul, frunzuliţele, în loc să foşnească, sunau, sunau mărunt de tot, bătând cumva în alb.