Ferestrele

Şi toată lumea a plecat din oraş, s-a dus la munte, s-a dus la ţară, s-a dus în ţările calde, iar oraşul e negru şi ud, e rece şi lucios, îţi aminteşti întrebarea despre cum or putea unii oameni să lase noaptea afară pe o vreme ca asta, într-un asemenea oraş, ieşi şi tu cu ea deşi nu are nicio teamă, oamenii au plecat dar multe lumini au rămas, ar trebui poate să le stingi pentru ca paturile goale să se învelească mai bine în întuneric şi să adoarmă, dar poate acolo sunt plante care încă se mai hrănesc. Pe jos e ud şi asfaltul plescăie sub tălpi, tălpile se reactivează, acum sunteţi fără maşinile lor, fără şoferi şi fără abonamente, acum nu mai poţi pleca nicăieri fără să-ţi iei picioarele la spinare, eşti nevoit să ţii seama de ele, trezite la viaţă citesc cu voce tare, citesc plicipliciuri şi pleascpleascuri şi împing la tine ca la un leagăn care se duce la un capăt şi se întoarce la altul, se descheie la şuruburi şi intră în casă. Clădirile sunt aceleaşi lanţuri de cartele perforate, casa e aceeaşi casă de vacanţă, casa de vacanţă e aceeaşi casă în care te-ai născut, te-ai crescut, te-ai omorât când nu erau părinţii acasă, apoi te-ai îmbrăcat în alte schimburi şi ai descuiat când s-au întors, întrebându-i cât de dor le-a fost şi rămânând undeva în hol, pentru ca-n timp ce ei îşi lasă jos din bagaje, vacanţa aia să aibă timp să iasă pe fereastră, înhăţând în grabă şosete şi luându-şi puloverul pe dos, arătându-ţi pentru ultima oară cusăturile şi fluturându-ţi zecile de procente de lână înscrise pe eticheta albă.