Se mai schimbă lumea

Acum cel pe care-l cunoşteam drept Domnul cu Aparat Auditiv e cunoscut sub numele de Domnul fără Aparat Auditiv.  În timp ce mă întrebam de ce, mama mă întreba dacă am observat că Domnul cu Aparat Auditiv nu mai are urechi. Avea într-adevăr două pete roşii în locul fostelor urechi şi pot să spun că îl prindeau foarte bine, nu cădea nicicum dintre ele, se agăţa şi el ca omul, de orice. În plus, cu ele simţea foarte mult, când voia să simtă de-aproape, lăsa să i se prelingă o picătură de pată pe omul din faţa lui. Nimeni nu avea curajul ăsta de a se picura pe un altul, Domnul fără Aparat Auditiv îşi externalizase echilibrul, îl externalizase inclusiv pe cel cromatic. El venea mereu cu substanţa de contrast sau cu pata de culoare iar restul lumii absorbea atât cât putea apoi păstra tăcerea. Cu ajutorul lui veneau pe lume copiii cărunţi. De mâna lui stătea în permanenţă agăţată o rândunică. Îi sfătuia neobosit pe trecători – nu vorbiţi cu el, nu înţelege nimic! totuşi, dacă o contraziceai, accepta cu voioşie faptul că anumite vibraţii vocale ajung ca prin minune în inima domnilor surzi. Domni care în tinereţe, ei bine, da, îşi plecau aparatele lor auditive la foşnetele ultrascurte ale rochiţei rândunicii.