Compunere – Iarna

Apoi am reuşit să ne ignorăm perfect. Mergeam pe aceeaşi stradă, melcii o deszăpeziseră pentru noi, poftiţi, acum întâlniţi-vă, am desfăcut asfalt proaspăt, iar noi pe la poalele troienelor de pe margini, cu cizmele călcând într-o rână, treceam unii pe lângă alţii, apoi unii peste alţii, cum ne dorisem de la început să se întâmple. Eu nu mai ştiu cine eşti, tu mai ştii cine sunt, nu nici eu nu mai ştiu cine eşti dar mai ştiu cine sunt, înseamnă că putem să mergem liniştiţi, o linişte mare aşternută din cer, cu fiecare pas mai groasă sub cizmele absorbante de linişte şi de-ngheţ, ce frumos e afară, acum că înăuntru e mizerie am să ies şi am să încui uşa, pacienţii din cameră nici nu vor şti că i-am lăsat acolo, vor aştepta în continuare tratament, fursecuri şi cafele, vor aştepta bilete în staţiuni balneare, îl vor aştepta pe bau-bau şi pe baden-baden, vor face statuete din gume de mestecat şi din lucrări dentare, se vor strânge unii în alţii în timp ce afară fulgii se vor lipi la fel, făcând o pătură mare care s-acopere toate gunoaiele, care să stingă toate mirosurile de oameni şi de animale, apoi când va fi curat şi bine camuflat, Iarna va ateriza pe poante şi va zice cu glasul ei gros şi moale ca un manşon: gata, acuma eu!