Leapşa pe copilăritelea

*

Când am primit de la Veronica această invitaţie, tocmai încheiasem un gând sălciu spre amar şi ce m-am bucurat că a venit leapşa şi l-a luat, chiar dacă pentru mine copilăria nu e un timp drag; nu mi-a plăcut să fiu copil, m-a apăsat dependenţa faţă de adulţi, am simţit copilăria ca pe-o constrângere greu de răbdat.

1.Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?

Nu am avut nume de alint, slavă domnului, cred că pot fi mutilante. La porecle am râvnit, luându-le mai degrabă drept privilegii ori daruri de la un rând suplimentar de ursitoare; în schimb piticizantele şi scumpilicizantele mi s-au părut întotdeauna o treabă de ruşine.

2. Care este cea mai veche amintire?

Mirosul de creşă, de dezinfectant, de clor, de formol, botoşii de ghips cald şi umed învelind un picior şi încă un picior, paltoanele de spital din blană sintetică roz, închizându-se cu ciucuri, apoi mult mai târziu, în dormitor, într-o dimineaţă întunecoasă, rămasă în genunchi printre pături, înainte de împachetarea pentru grădiniţă, întrebarea. mama, eu câţi ani am. Mama cu toată seriozitatea, deşi n-ar fi fost musai să se implice, e exclus ca eu să nu fi ştiut, când politeţea zilelor era veşnica “şi câţi anişori ai? ooo, suntem domnişoară”. Cu toată seriozitatea: tu ai trei ani. Şi găzduirea acestui răspuns, acest răspuns de sfinx. Acum am trei ani. Nu e prea mult dar sunt la limită. N-am cât au ceilalţi dar am trei ani, am un trecut, am anii mei cei trei, am fost cântărită, măsurată şi calculată în ani.

3. Dar cea mai frumoasă?

Prea multe feerice şi cufundate în vrajă. Totuşi, un necufundat, papucelul de cauciuc perforat. Noi, pe hidrobicicletă, în largul mării, eu vrând să apăs măcar un pic pe pedală, papucelul alunecându-mi din picior. Eu aşteptându-mă să-l văd cum dispare în adânc şi el nevoind să se scufunde, plutind în continuare pe lângă noi, sărind din val în val, ce straniu, ce surpriză, însoţindu-ne aşa ca un animal. Iar eu neavând şi necerând vreo explicaţie, ci privind doar la înotul lui neaşteptat, cu gândul ciudat că se poate.

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Nu prea. Am plâns, m-am rugat, n-am putut să-mi adjudec decât un câine de vacanţă. Bibulus. Îl voiam foarte mult dar mi-era şi frică. Aşa că luam un fel de furcă în mâna stângă, îi fixam gâtul în ea, apoi cu dreapta îl mângâiam. Apoi la furcă am renunţat, apoi ne-am iubit îngrozitor, ne-am ţinut de gât, ne-am dresat, ne-am scos din lanţuri, ne-am îmbăiat în adăpătoarea vacilor, urcându-ne tot satul în cap,  când ne despărţeam ne pregăteam diverse daruri unul altuia, eu îi tricotam haine de iarnă, el îmi făcea pui ca să-mi arate că de fapt e o ea, apoi după câţiva ani de miere, a fost declarat bătrân şi dus la mistreţi iar mistreţii l-au mâncat. Când l-au terminat, l-am visat trecut în om, fugea, lăsa în urmă tot, nu-i mai trebuiau nici biscuiţii mei, nici pufuleţii mei, nici conservele mele cu pate de ficat.

5.Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

Copiii mă vedeau ca o parte de-a lor, ca pe un angajat la aceleaşi trebuşoare, la acelaşi pritocit în nisip, la aceeaşi tocăniţă de iarbă, la rostogolitul pe acelaşi gheţuş, nu cred că mă particularizau prea mult, eram la un loc şi ne vedeam de nişte munci şi rolurile noastre nu difereau prea tare. Vecinii – încruntată şi mută.

Leapşa merge mai departe laaaa: Ana, Şoseta şi Zvârluga. Dacă mai vrea cineva s-o preia, ei bine, să afle că m-ar bucura o aşam surpriză. :)

Iar acum să râdem de mine!