Dragă atlasule,

Am cunoscut-o de curând pe fata care se plângea că harurile ei nu sunt primite. Se tânguia aşam, paloarea mea paloarea mea, dar nu suna doar manelistic, bătea mult în păcatele mele, păstrăviorul meu, nimfocita mea. Şi în timp ce se tânguia, întindea palmele şi şi le privea şi lacrimi îi cădeau în ele, lustruind avuţia aceea desfăcută în căuş. Avuţia că sub lacrimi strălucea, culoarea că mai intensă devenea. Apoi fata arunca uneori o privire aşa, de parcă după ce spunea paloarea cuiva paloarea cuiva, ar fi încrucişat două degete şi ar fi întors capul pentru a stuchi un drăcuşor ascuns: ce mică e ce mică e. Şi eu mă gândeam că harul ei e chiar lumea că ea e prima mică. Şi m-am întors într-o zi şi am întrebat: cât vrei pe ea, iar ea m-a trimis pe o linie genealogică greşită, dar asta numai spre seară, că ziua fata pălea, ori seara eu eram deja în casă, fluierând a ciuperci alături de trenuleţ şi înregistrându-ne cu ajutorul unei chifle spongioase. E de prisos a menţiona că nu a vrut să-şi dea paloarea gratis, dar totuşi, cineva trebuie să facă lumină în astfel de situaţii. Iar eu fac lumină. Aşam, să văd şi eu cum e. În unele nopţi mă uitam la ea prin ţevuşcă, o vedeam cum se scurgea/storcea, ţinându-şi faţa în palme şi roşind în ele din răsputeri pentru ca dimineaţa să o găsească palidă & neîntinată deopotrivă. Părerea mea era că aspira la aparenţele unei moarte de tinichea ori de vreo altă boală neiertătoare. Asta până ieri, când numai ce mă trezesc cu tatăl fetei în vis. Iar mie în vis îmi place tare mult să mă trezesc, chiar dacă-n alte contexte nu. Bucuroasă, i-am dat omului bucata de chiflă pe care o luasem cu mine în somn, apoi l-am privit plecând mulţumit că mi-am schimbat părerea.