Această bilă

Această mare bilă de sticlă este capul meu trimis să împrăştie popice de apă. Bila asta vitroasă nu sare, se învârte, doare, rămâne lipită de pardoseală, sufli peste ea şi se acoperă cu abur, se înfoliază într-o respiraţie care nu ajunge în interior, înăuntru e sticlă 100%, nicio bulă n-a scăpat la montaj, asta e mâna mea îmbrăţişând o coadă de ciocan, să mergem să spargem durerea de cap, durerea mare şi întreagă să se fărâmiţeze în cioburi mici, cioburile să se răspândească în toate cele, să facem o puzderie de tăişuri, să mestecăm aşchiile de durere, să le pisăm în dinţi, bila de sticlă începe să crape, o dată, de două ori, de trei ori, adjudecat, aproape că i-am desenat oasele, primul de sus e al meu, ridicăm cu grijă capacul, înăuntru striaţii de sticlă şi dune de sticlă şi valuri vitrificate, pare că odată mişcau, şi mai dăm o dată, ca să fim siguri că se ramifică spărturile, că putem lua un ciob, putem să-l punem sub limbă şi să-l ţinem acolo până când marginile i se vor rotunji şi va putea intra în colecţia aceea de cioburi-bomboane şlefuite de ape şi supte de guri de vărsare, bila mai există, se mai văd suprafeţe rotunde, asta nu ne bucură deloc, de aici ar putea fi reconstituit întregul, călcaţi pe ele, mai daţi-mi un picior de ajutor, mulţumesc, e ca atunci când mâna îmi amorţise şi ei călcau pe ea ca să mi-o dezmorţească şi nimeni nu se supăra, dimpotrivă, ce oameni săritori, când bila va fi adunată într-o pungă de cristale extrafine, linguriţe vor lua din ea şi vor face o cafea albă albă, mai albă decât cafeaua din apa florilor de portocal.