Multă lume

Multă lume se întreabă cum este viaţa unei vânzătoare la un astfel de chioşc; zilele acestea, când chioşcul e încastrat în zăpadă, probabil că şi mai multă lume se întreabă şi-atunci îmi trag câinele mai aproape, amintindu-mi cu plăcere că trebuie şi că pot să mă-ncălzesc şi aplecându-mă la gura lui ca la gura focului, pentru a-mi depăna oarece amintiri, nu foarte importante, căci prin gemuleţul unui chioşc de cartier mărginaş rar poţi surprinde mari evenimente. Acesta e câinele de înăuntru, dar în jurul chioşcului mai îngrijesc de încă opt. Ei sunt  colţii şi urechile mele către o parte din evenimentele mai mărişoare.

În urmă cu ceva timp, stăteam la gemuleţ pasând printr-însul ziare, şerveţele şi cartele. Afară ningea potolit, strada era moale şi albă, oamenii plecau zoriţi spre serviciile lor, cei opt câini de afară se jucau leapşa pe gustate. Trecătorii gustaţi plecau iute să dea gustarea mai departe. Totul era cât se putea de plăcut, ninsoarea părea să le fi deschis tuturor pofta de joacă. Dar iată că apare şi un stricător, nu se putea să lipsească, un individ pe care buna dispoziţie generală probabil că îl deranjase. Odată gustat de unul din cei opt, acest stricător se opreşte în plină stradă şi începe să urle învârtindu-se cu braţele-n aer: am fost muşcaat, am fost muşcaaaat, am fost muşcaaat. Lumea l-a ocolit jenată, dar el a continuat să urle ca un descreierat, trăgând de fel şi fel de nevăzute semnale de alarmă, aşteptând probabil maşini cu girofaruri şi echipe de criminalişti, acostând trecătorii pe care şi-i propunea ca martori cu invariabilul: am fost muşcaaat. Când am văzut că, nici în momentul în care sângele lui strica aşternutul de zăpadă, omul nu avea a se potoli, am închis gemuleţul şi mi-am reluat lucrul la lasetă.

Mi-am amintit de această oroare pentru că azi deja mă pregăteam să asist la o reluare a aceluiaşi incident. În schimb a fost o inversare şi o compensare. Dumnezeu are grijă ca toate ororile să fie urmate de întâmplări încântătoare. Astfel, în timp ce câinii de afară gustau vârtos din trecători – căci viscolul le cam tăiase pofta de hârjoană – în timp ce trecătorii blestemau şi loveau câinii cu pietre sau cu picioarele, în raza gemuleţului se opreşte un tânăr domn. Îşi curăţă mai întâi muşcătura cu o mână de zăpadă, leagă rana cu o batistă cum nu credeam că mai există, scoate o papiotă, apoi un ac, îşi coase fără grabă pantalonii, apoi, scoate dintr-un alt buzunar un pacheţel cu parizer pe care îl împarte celor opt lighioane. La sfârşit, se îndreaptă către mine şi îmi cere un pachet de şerveţele.

Ştiu că toate aceste întâmplări sunt plictisitoare, aşa cum ştiu că lumea care se întreabă cum e viaţa unei vânzătoare de chioşc are pe buze o singură întrebare: unde îşi fac aceste femei nevoile? Ei bine, şi nouă ne e frică să vizităm toaletele ecologice. Dar avem în chioşc câte-o oliţă pe care din timp în timp o golim în canalele stradale. Canalul meu e chiar la semafor.