Partea-ntâi şi ultima

Când le spuneam că pot să mă pup cu duşmanul meu de moarte, cu diavolul satului, cu spaima prunului, nu mă credeau, rotunjeau anume ochii, îi făceau negri din coloraţi cum erau, şi întrebau ce va să însemne acest pupat, motiv pentru care într-una din seri a trebuit să-i convoc în poiană, i-am aliniat la cuşca cănii, poiana era mereu păzită de o cană sălbatică ţinută în lanţ, pe buza cănii era o muşcătură lăsată chiar de diavolul satului, furase un petic de smalţ pentru a se lăuda că a ars apa, poveştile astea îi îngrozeau, noaptea se acopereau cu pături şi dacă aruncai cu pietre în gard puteai să vezi cum de frică le creşteau copite, i-am convocat şi i-am aliniat, i-am pus să-şi acopere ochii apoi chiar eu le-am aranjat degetele pe pleoape în aşa fel încât să pară că nu se uită dar să vadă exact cum ştiau ei mai bine, exact ca atunci când îşi lipeau frunţile de gard, privind prin aţa dintre uluci. Aşa furişaţi după propriile lor mâini, i-am lăsat să aştepte o vreme, m-am aşezat în faţa lor pe un dâmb, l-am luat pe diavolul satului de gât şi l-am pupat o vreme, ca să fiu sigură că au văzut chiar şi cei mai grei de cap. La sfârşit, mâinile le-au căzut în poale, m-au luat în râs, au protestat, ce e mizeria asta, ce mare lucru ai făcut, te-ai pupat cu guzganul, ce crezi că n-am mai văzut, m-au ocărât cât au putut, guzganul urla proasto, m-ai muşcat, m-au izgonit din sat şi ca să fie siguri c-au scăpat de mine m-au urmărit cale de trei păduri, şi numai în ziua a şasea mi-am mai găsit odihnă. De Sfânta Lizica veneau scrânciobul şi circul în târg, apoi dispăreau fără urmă, pe asta şi contam, băiatul care monta leagănele şi apăsa pe butoane era obligat să m-ascundă 360 de zile pe an. Singura ascunzătoare rămasă neocupată era puntea de sub malul surpat şi 360 de zile aveam să stau pe stinghiile putregăite de deasupra broaştelor, jucând de pe-un picior pe altul chiar şi în somn, pentru a nu mă prăvăli în iad.

La târgul din următorul an, am ieşit de sub mal. Pe deal mă aştepta o mănăstire în care încă se mai găseau odoare de furat. M-am călugărit fără preget şi timp de două luni am ajutat sfinţii din capelă să treacă graniţa spre oraş. În troiţa de la următorul popas am adăpostit-o pe una din cele mai încăpăţânate sfinte,  una care, obişnuită cu ferecătura, nu se lăsa scoasă din ale ei, de la ea mi se trage tot răul care-a urmat.