Obişnuiam

Obişnuiam să cad în derizoriu aşa cum unii cădeau pe gânduri, am fost dintotdeauna o împiedicată. Când cădeam aşa, îmi priveam lung pantalonii, sub ochii mei un crac devenea mereu mai albastru. Din depărtare arătam violet, pentru că urechile roşii, obrajii roşii, ochii roşii se intercalau în aşa fel… doar la un moment dat, pe când aveam cam 93 de ani, din depărtare am arătat indigo. În anul acela m-am gândit că n-ar strica să curm împiedicarea asta, am luat un loc, nu ştiu al cui era, şi nu m-am mai ridicat. Deasupra mea norii se întreceau să ia cuvântul. Îl luau pe acelaşi toţi, unii din ei lăcrimau, aceia îşi doreau tare mult să fie convingători. Dorinţa lor chiar era. Alţii doreau foarte mult să fie discreţi. Pronunţau cuvântul sec şi monoton, în gura lor cuvântul se transforma într-un număr foarte lung, într-un procent, într-un bon. Unul din ei a vrut să ia cuvântul prin intermediari. N-am înţeles cine vorbeşte; abia după câteva zeci de ani, un fulger a emis radiografia care făcea timbrul clar. Şi nu doar timbrul, întreg coletul, cu toate prinderile de metal, cu toate înghiţiturile blocate între gât şi stomac. Atunci m-am ridicat în capul oaselor, am luat pe mine un halat şi am ieşit în lume să fac operaţia aceea riscantă, din dreapta mi se întindeau pense, din stânga bisturie, oamenii toţi se grăbeau, şi ce frumos să-şi amintească de faptul că sunt stângace, cu bisturiul îmi tăiam drum spre centru, cu pensa îndepărtam marginile centrului şi le lipeam de periferie, intram în pacientul deschis şi scoteam cu pumnii de-acolo noroaie, îmi dădeam unghiile peste cap defăcând noduri strânse şi tari, când venea ploaia, o lăsam pe ea. După ani grei am scos cuvântul întreg şi alb, cuvântul înfăşurat în pânză, ajuns în sfârşit la destinatar, l-am legănat mai mult ca să-i simt greutatea, apoi m-am întors la locul despre care începeam să aflu al cui e.