ora25

Dragă atlasule,

ora25 — Fri, 27 Jan 2012 22:03:11 +0000

Am cunoscut-o de curând pe fata care se plângea că harurile ei nu sunt primite. Se tânguia aşam, paloarea mea paloarea mea, dar nu suna doar manelistic, bătea mult în păcatele mele, păstrăviorul meu, nimfocita mea. Şi în timp ce se tânguia, întindea palmele şi şi le privea şi lacrimi îi cădeau în ele, lustruind avuţia aceea desfăcută în căuş. Avuţia că sub lacrimi strălucea, culoarea că mai intensă devenea. Apoi fata arunca uneori o privire aşa, de parcă după ce spunea paloarea cuiva paloarea cuiva, ar fi încrucişat două degete şi ar fi întors capul pentru a stuchi un drăcuşor ascuns: ce mică e ce mică e. Şi eu mă gândeam că harul ei e chiar lumea că ea e prima mică. Şi m-am întors într-o zi şi am întrebat: cât vrei pe ea, iar ea m-a trimis pe o linie genealogică greşită, dar asta numai spre seară, că ziua fata pălea, ori seara eu eram deja în casă, fluierând a ciuperci alături de trenuleţ şi înregistrându-ne cu ajutorul unei chifle spongioase. E de prisos a menţiona că nu a vrut să-şi dea paloarea gratis, dar totuşi, cineva trebuie să facă lumină în astfel de situaţii. Iar eu fac lumină. Aşam, să văd şi eu cum e. În unele nopţi mă uitam la ea prin ţevuşcă, o vedeam cum se scurgea/storcea, ţinându-şi faţa în palme şi roşind în ele din răsputeri pentru ca dimineaţa să o găsească palidă & neîntinată deopotrivă. Părerea mea era că aspira la aparenţele unei moarte de tinichea ori de vreo altă boală neiertătoare. Asta până ieri, când numai ce mă trezesc cu tatăl fetei în vis. Iar mie în vis îmi place tare mult să mă trezesc, chiar dacă-n alte contexte nu. Bucuroasă, i-am dat omului bucata de chiflă pe care o luasem cu mine în somn, apoi l-am privit plecând mulţumit că mi-am schimbat părerea.

Filed under: portulan

Nici, nici

ora25 — Fri, 27 Jan 2012 09:51:39 +0000

Pîlpîie şi scapără în pereţii lui albi, cei care se apropie primesc arsură, când îşi bagă mâna în focul lui, mâna lor comună se face scrum, uite o nouă mână de pus în urnă, îmi spune, eu vreau doar urna cu străbunica, poate şi cu fraţii ei, când vin eu, când strâng jarul în pumni, sfârâie şi răspunde, dă tot, nici o întrebare nu ar rămâne nerăspunsă, atâta că nici eu, când bag mâna-n foc, nu am întrebări ignifuge, când bag mâna în foc îi spun: acuma tu! iar el are dreptul să îmi înghită palma de gheaţă, mâna mea caută rar dar de găsit găseşte maxim, cu doar o mână de jar luminezi întreaga carcasă, cu o mână de jar pui în mişcare limbile de foc din ceasuri, ceasul nostru e cu termodinam, scânteile nu se fac funingine, curentul e continuu, în pereţii lui albi ca într-o armură, când colorează nu trece de margini, când străjuieşte nu face tevatură, când nu bag mâna-n foc, e paznic, când vin să-mi pun genele la bătaie în dogoarea din vizieră e mângîierea fără de degete, câteodată cântă topeşte-te, dezgheaţă-te, cu multă autoironie în glas, urmată de râset, urmat de plânset, nu ne puteţi învinui c-am încercat, roza învârte vânturile în foc, focul se înteţeşte dar rămâne pe loc, nu mistuie marginile, nu se duce.

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat

Peristaltismul tău de orologiu

ora25 — Wed, 25 Jan 2012 22:14:00 +0000

Asta până-ntr-o zi. Nici nopţile n-or mai dura la infinit, va veni timpul în care vom rămâne doar în zile, pe ultima sută de nopţi unii se vor îmbogăţi, vor deveni magnaţi întunecaţi, vor vinde petice de beznă aşa cum s-au vândut partoatecelele pe Lună şi fără întuneric unde să ascunzi, unde fără, atunci vei fi gata să crezi că te vei îmbogăţi, ne vom ascunde unul în altul vei spune, atâta că stomacul tău rusesc va fi făcut deja atâta vâlvă, atâta că vei fi vânat cum unele grupe de sânge, vor fi anunţuri cu donatori de ascunzători, vor fi gazde care se vor da pe nimic, iar eu mă voi înscrie pe-o listă de aşteptare până când se va găsi o cavitate anume, făcută pe lentoarea mea. Iar atunci, după un sec dur şi incandescent, după uitarea fărâmelor de negru şi de umbră, după hrănirea cu vată de sticlă şi cu mercur, voi fi trezită de poliţie, mascaţii fără drept la întuneric mă vor trezi în toiul unei nopţi de care-i vor feri bruiaje, ochelari, costume, mă vor grăbi în timp ce eu voi arunca în sac tot ce voi mai fi având de-adăpostit, şi-apoi cu frica să n-o pierd voi îndesa în noaptea aceea lucrurile cele mai inutile, cum ar fi căştile fără nicio muzică, cum ar fi căluţii de mare de prins în urechi, cum ar fi cipicii negri cu trandafiraşi uscaţi, cum ar fi parfumul mieros şi parfumul îmbătat, cum ar fi bagheta de bronz terminată în inel prin care sticlarii încă mai suflă, pregătind un bec şi-nc-un bec şi-nc-un bec. pe tine te vor umple cu canapele de piele şi cu tanagre bătute în pereţi, cu alfabete cu magneţi înşiruite pe uşi de frigidere de morgă, cu balansoare fără păturici şi cu azilele cumpărate şi ele tot de ei, de ăia care n-au bătrâni şi-şi fac asigurare just in case că se vor vinde la un moment dat şi sfaturi, cum nu o dată indulgenţe. În timp ce poate nopţii mele îi va lipsi acel miros de pin. ori poate că irespirabilul va fi de-ajuns, cu siguranţă că va fi şi că voi zice bodaproste, că-i întuneric şi fermoar jur împrejur. doxa. svoboda. rabot. then slava… .

pt. Mario – că de când voiam să.

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat Tagged: faceţi loc!

bonus

ora25 — Wed, 25 Jan 2012 17:34:08 +0000

ca să nu ni se mai spună că n-am dat mână cu mână

Filed under: portulan

Leapşa pe copilăritelea

ora25 — Tue, 24 Jan 2012 18:36:04 +0000

Când am primit de la Veronica această invitaţie, tocmai încheiasem un gând sălciu spre amar şi ce m-am bucurat că a venit leapşa şi l-a luat, chiar dacă pentru mine copilăria nu e un timp drag; nu mi-a plăcut să fiu copil, m-a apăsat dependenţa faţă de adulţi, am simţit copilăria ca pe-o constrângere greu de răbdat.

1.Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?

Nu am avut nume de alint, slavă domnului, cred că pot fi mutilante. La porecle am râvnit, luându-le mai degrabă drept privilegii ori daruri de la un rând suplimentar de ursitoare; în schimb piticizantele şi scumpilicizantele mi s-au părut întotdeauna o treabă de ruşine.

2. Care este cea mai veche amintire?

Mirosul de creşă, de dezinfectant, de clor, de formol, botoşii de ghips cald şi umed învelind un picior şi încă un picior, paltoanele de spital din blană sintetică roz, închizându-se cu ciucuri, apoi mult mai târziu, în dormitor, într-o dimineaţă întunecoasă, rămasă în genunchi printre pături, înainte de împachetarea pentru grădiniţă, întrebarea. mama, eu câţi ani am. Mama cu toată seriozitatea, deşi n-ar fi fost musai să se implice, e exclus ca eu să nu fi ştiut, când politeţea zilelor era veşnica “şi câţi anişori ai? ooo, suntem domnişoară”. Cu toată seriozitatea: tu ai trei ani. Şi găzduirea acestui răspuns, acest răspuns de sfinx. Acum am trei ani. Nu e prea mult dar sunt la limită. N-am cât au ceilalţi dar am trei ani, am un trecut, am anii mei cei trei, am fost cântărită, măsurată şi calculată în ani.

3. Dar cea mai frumoasă?

Prea multe feerice şi cufundate în vrajă. Totuşi, un necufundat, papucelul de cauciuc perforat. Noi, pe hidrobicicletă, în largul mării, eu vrând să apăs măcar un pic pe pedală, papucelul alunecându-mi din picior. Eu aşteptându-mă să-l văd cum dispare în adânc şi el nevoind să se scufunde, plutind în continuare pe lângă noi, sărind din val în val, ce straniu, ce surpriză, însoţindu-ne aşa ca un animal. Iar eu neavând şi necerând vreo explicaţie, ci privind doar la înotul lui neaşteptat, cu gândul ciudat că se poate.

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Nu prea. Am plâns, m-am rugat, n-am putut să-mi adjudec decât un câine de vacanţă. Bibulus. Îl voiam foarte mult dar mi-era şi frică. Aşa că luam un fel de furcă în mâna stângă, îi fixam gâtul în ea, apoi cu dreapta îl mângâiam. Apoi la furcă am renunţat, apoi ne-am iubit îngrozitor, ne-am ţinut de gât, ne-am dresat, ne-am scos din lanţuri, ne-am îmbăiat în adăpătoarea vacilor, urcându-ne tot satul în cap, când ne despărţeam ne pregăteam diverse daruri unul altuia, eu îi tricotam haine de iarnă, el îmi făcea pui ca să-mi arate că de fapt e o ea, apoi după câţiva ani de miere, a fost declarat bătrân şi dus la mistreţi iar mistreţii l-au mâncat. Când l-au terminat, l-am visat trecut în om, fugea, lăsa în urmă tot, nu-i mai trebuiau nici biscuiţii mei, nici pufuleţii mei, nici conservele mele cu pate de ficat.

5.Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

Copiii mă vedeau ca o parte de-a lor, ca pe un angajat la aceleaşi trebuşoare, la acelaşi pritocit în nisip, la aceeaşi tocăniţă de iarbă, la rostogolitul pe acelaşi gheţuş, nu cred că mă particularizau prea mult, eram la un loc şi ne vedeam de nişte munci şi rolurile noastre nu difereau prea tare. Vecinii – încruntată şi mută.

Leapşa merge mai departe laaaa: Ana, Şoseta şi Zvârluga. Dacă mai vrea cineva s-o preia, ei bine, să afle că m-ar bucura o aşam surpriză. :)

Iar acum să râdem de mine!

Filed under: portulan

Cât şi!

ora25 — Mon, 23 Jan 2012 20:48:41 +0000

O cutie din lemn cu miros de fosfor, un soare la timpul lui printre dalele de graniţă, o fugă şi o întoarcere şi o găsire de bancă ocupată de un expeditor, o sonerie în iarnă când libelulele cer şi vor atunceatuncea nu mai târziu, o sonerie apăsată încetişor zbârnâind ca aripioarele lor, o carte răsfoită în bucătărie la lumina ochiurilor de aragaz, o altă bucătărie, un piedestal în mijlocul ei, pe el un borcan cu gem de căpşunci, o lăbuţă sosind cu întârziere în urma celorlalte trei, o lovitură pe care am ascuns-o în propriu-mi stomac, o lumânare care toată viaţa ei a vrut la Înviere şi n-a ajuns decât la înmormântare, un crin cântând din trompete la fiecare nod de fericire care-i străbate tija, o patină de gheaţă cu botul pansat în scotch galben să nu se zgâriee, nuu, un şirag viu de cărăbuşi purtat la noaptea devoratorilor de nestemate, o pereche de mâini cu priviri în fiecare unghie, o brichetă cu stele căzătoare, un autobuz ruginit cu un geam cu un trecător prins în aburi, o strânsoare de lut uscat în care se potrivesc doar câteva degete din lume, o ştampilă din trunchiul unui copac, o zi din calendar fluturând într-un cui, o pasăre legată de picioare, o sticluţă cu picături 50 negre 50 albe, un scorpion auriu cusut pe un steag albastru, un mosor de liţă pentru pletele unui porumb, o fiolă de empatie-0 pentru făcut otravă, o vulpe dormind pe raftul de sus, o fereastră în care a fost turnat un cocoş, două ghinde de plumb, două discuri de plastic, unul până la 12 unul până la 9, o picătură de cafea pe faţa lacului de lapte, un scaun în care încap la un loc până la doi oameni, un trandafir îndepărtat cu podul palmei, o mărturisire ca un jungher, înfiptă, răsucită, scoasă, o grefă cu piele de căprioară, o prindere la timp, o legătură de ghiocei, alţi ghiocei, alţi ghiocei 2, o brăţară din bani înecaţi, un om legând la şireturi un altul, o barieră de încredere lucitoare, un schimb de schimburi, un sac de pijamale, o tresărire în somn urmată de o trezire într-o vizuină, o muţenie pe deplin înţeleasă, o lamă de ger care nu mai taie, cât şi o mare mulţumire sufletească.

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat

Compunere – Iarna

ora25 — Sun, 22 Jan 2012 09:59:33 +0000

Apoi am reuşit să ne ignorăm perfect. Mergeam pe aceeaşi stradă, melcii o deszăpeziseră pentru noi, poftiţi, acum întâlniţi-vă, am desfăcut asfalt proaspăt, iar noi pe la poalele troienelor de pe margini, cu cizmele călcând într-o rână, treceam unii pe lângă alţii, apoi unii peste alţii, cum ne dorisem de la început să se întâmple. Eu nu mai ştiu cine eşti, tu mai ştii cine sunt, nu nici eu nu mai ştiu cine eşti dar mai ştiu cine sunt, înseamnă că putem să mergem liniştiţi, o linişte mare aşternută din cer, cu fiecare pas mai groasă sub cizmele absorbante de linişte şi de-ngheţ, ce frumos e afară, acum că înăuntru e mizerie am să ies şi am să încui uşa, pacienţii din cameră nici nu vor şti că i-am lăsat acolo, vor aştepta în continuare tratament, fursecuri şi cafele, vor aştepta bilete în staţiuni balneare, îl vor aştepta pe bau-bau şi pe baden-baden, vor face statuete din gume de mestecat şi din lucrări dentare, se vor strânge unii în alţii în timp ce afară fulgii se vor lipi la fel, făcând o pătură mare care s-acopere toate gunoaiele, care să stingă toate mirosurile de oameni şi de animale, apoi când va fi curat şi bine camuflat, Iarna va ateriza pe poante şi va zice cu glasul ei gros şi moale ca un manşon: gata, acuma eu!

Filed under: portulan

De piaţă

ora25 — Sat, 21 Jan 2012 11:24:17 +0000

Nu îmi place de Piaţa Universităţii, deşi îmi vine să bat din palme când camerele se opresc pe acea bufniţă cu telecomandă care însoţeşte pancarta cucuveaua & beleaua, bufniţă pe care mi-aş lua-o şi eu dacă nu ar costa peste 800 ron, având ea funcţii extinse de izgonire a rozătoarelor, bufniţă care teamă îmi e că scoate zumzete de neon stricat şi pârâituri de fluture uriaş & ucigaş faţă de care am mari fobii auditiv induse; nu-mi place de Piaţa, deşi e foarte frumos să vezi oameni cu cazane de ceai fierbinte, pregătit pentru manifestanţii îngheţaţi, bun e un cazan la casa omului, am observat că face minuni şi când e implicat în distribuţia de fasole cu cârnaţi prin diversele aniversări de partid, seamănă seamănă, bine, unul plin cu ness ar fi fost mai bun. De Piaţă nu îmi place pentru că a început prin a fi plantată în jurul legii sănătăţii, pe care nu o cunoaşte mai nimeni şi care nu văd cum a ridicat ea mii de protestatari prin toate oraşele ţării. Şi înţeleg să fi fost câţiva amărâţi de lucrători în domeniu, aş fi crezut că e o manifestaţie aproape spontană dacă ar fi arătat ca în grevele angajaţilor din cercetare să zicem, când o mână de 30 proiectanţi amărâţi picheta Casa Poporului, cam cum pichetează puricii câte-un elefant. Ci cam mulţi dintr-un foc, în apărarea doctorului Arafat, un scop atâta de nobil şi de impalpabil, atâta de frumos inserat în problema achiziţiilor, licitaţiilor şi investiţiilor, subiect la care, nu-i aşa, românul e foarte priceput, fiind mai ales conştient de faptul că interesele economice ale marilor afacerişti ocolesc serviciile, echipamentele medicale şi medicamentele, sănătatea nefiind altceva decât absenţa junghiurilor sau a tusei. Aşadar, îmi face umpic rău această coalescenţă în care nimeni nu ştie pe cine ajută de fapt, în urma căreia viitorul câştigător îşi va freca mâinile mulţumit că i s-a dat aşa o mână de ajutor în obţinerea de subvenţii ori în noi privatizări de succes. În fine, Piaţa s-a lărgit neaşteptat şi nu mai reprezintă doar ce s-a plantat. Oamenii ies cu bucurie în stradă, te uită, şi noi avem probleme! Şi ce consolare că punem problemele noastre una lângă alta şi facem cu ele o grămăjoară pe care cei fără probleme nu pot să o ignore. Pe lângă probleme, mai avem şi idei, şi da, sunt pancarte tare drăguţe şi amuzante, cum să nu ne bucurăm de noi, de inteligenţă şi creativitate.

În timp ce reporterul strigă “un om rănit pe caldarâm, călcat de jandarmi în picioare, strivit de uşa dubei”, privesc un voinic blocând uşa dubei şi piciorul jandarmului, cu o forţă “pe care doar disperarea o poate da” (altfel nu se explică, nu?). În acelaşi timp privesc “suporterii” din rându-ntâi, care aruncă cu barierele în jandarmi. Mă gândesc că jandarmii abia aşteaptă să se dea stingerea, să facă naibii odată cineva ceva, nu ne provoacă şi pe noi nimenea, să avem şi noi motiv să îi împrăştiem, să mergem şi noi pe la casele noastre. În sfârşit, “suporterii” primesc semnalul de atac, repede repede, faceţi urât că noi trebuie să facem curat. Moment în care mă surprind sperând că jandarmii o să arunce lacrimogene, că dacă nu, Piaţa e plină de curajoşi şi cine ştie care mai are poftă de vitejii. Eu cu lacrimogenele am avut privilegiul să mă întâlnesc cândva tot pe-acolo, în pasaj, la loc ferit. Şi ştiu că nu-ţi lasă vreme să gândeşti, dacă e vreun binevoitor care să-ţi spună că trebuie să fugi, bine, dacă nu, s-ar putea nici să nu te prinzi la timp de ce ţi-e brusc atât de rău. Şi ziariştii observând cu multă subtilitate, vaai, structurile informative sunt infiltrate printre oamenii din piaţă. Na, poftim lovitură mişelească! De parcă nu asta ar fi treaba lor. Treaba lor ar fi doar să prindă spionii străini din ţara românească. Dar totuşi e foarte frumos, m-aş duce şi eu să cânt “De-ar fi să pleci, aş crede că viseeez, Mi-aş amintiii cât am trăit de bine”, aş apărea la televizor şi aş fi mândră că am contribuit la înlocuirea cu oricine. Căci mă mai roade şi chestia asta cu oricine, oricine e mai bun, oricine oricine. Or eu nu reuşesc să mi-o bag în cap, aşa cum nu îmi încape în cap ideea de infinit, tot aşa ideea de oricine îmi scapă, că adică dacă e oricine, cum e mai bun sau mai rău? e doar oricine. deşi pot să jur că la alegerile următoare oricinele ăla va fi candidatul pe care deja îl ştim şi nu înţeleg de ce naiba ne jucăm de-a oricinele, în loc să spunem următorul-la-rând. Sau poate că înţeleg. Şi îmi amintesc că mi-am promis scrâşnitor să nu votez niciodată cu psd-ul, îmi amintesc şi de ce mi-am promis asta, iar motivele de atunci rămân în picioare şi-acum, cum şi psd-ul rămâne acelaşi, ba chiar umpic mai bine împănat, după ce a clefăit un partid istoric.

Şi e foarte frumos, oamenii din piaţă – în mod misterios – sunt încărcaţi de speranţă. Sunt foarte invidioasă pe speranţa lor, îmi dau seama că e molipsitoare pentru mulţi şi tare regret că sunt imună. Ieri, dusă-n sat cu jobul, la o întâlnire dintre câteva ong-uri, câteva instituţii şi o mare agenţie de publicitate, şeful ultimei spunea că a fost şi el în piaţă. Brusc, o doamnă dintr-un mare ong s-a încruntat rău rău şi s-a răstit inchizitiv la el: pot să ştiu voi ce căutaţi acolo? că nu cred că aveţi salariile mici! Domnul s-a scuzat şi a zis că el voia jos băsescu, pardon. Doamna a rămas încruntată, dar clar că l-ar fi pedepsit, adicătelea tot voi ăştia cu bani, nu vă mai satură dumneseu! Apoi colegele mele: ai grijă, să-ţi pui ochelari de soare şi un fular mare dacă te duci. Dar nu pot să port două anotimpuri atât de diferite. Iar la sfârşit, un poliţist de la rutieră, explicându-mi că jandarmii sunt tâmpiţi, că ştiţi doamnă, deviza lor e “noi lovim, nu gândim!” , ei, asta denotă lipsa de premeditare, se poate şi mai rău. Oameni la care ţin sunt în piaţa aia, m-aş duce să îi salut. Dar eu nu mă duc să-i salut nici la târgurile de carte, nici la concerte, ce treabă aş avea fix acum? să îi felicit pentru idealism? pentru naivitatea atâta de caldă şi pentru zâmbetele lor, pentru convingerea lor că poartă o luptă dreaptă din care vor ieşi învingători, când e acelaşi balaur cu şapte capete, căruia îi tai unul doar pentru a face loc altor capete noi.

PS: locurile din care Piaţa lipseşte formează un fel de autospecială. iar asta mă bucură mult.

Filed under: portulan

A cincea lecţie de design

ora25 — Wed, 18 Jan 2012 20:42:29 +0000

Nu lăsa pe pâine ce poţi face azi.

Filed under: portulan

Transportul

ora25 — Tue, 17 Jan 2012 19:25:59 +0000

Din păcate, transportul nostru de trandafiri către lumea cealaltă a eşuat. Din fericire, a izbutit transportul lor de vin. Un vin rubiniu, înspumat. Valurile lui au fost bătute-n cuie, peste marea rubinie s-a fixat un capac, lumea cealaltă a fost declarată uscată, cineva s-a gândit că trebuie udată şi dacă nu printr-un transport clandestin, apoi cum? Peştii cu toţii au fost convinşi să tacă pe tot parcursul călătoriei, li s-au promis râme şi viermi şi mulţi dintre ei s-au arătat mulţumiţi. Peştii nu se vor zvârcoli pe uscat în adâncuri. Peştii vor înota în vin, lumea cealaltă e o mare tavă, sub marea tavă – o mare lavă, pe cât vor înota, pe-atât vor fi de fripţi. Din păcate, transportul nostru de trandafiri către lumea cealaltă a eşuat, dar transportul ei de statui către lumea noastră a izbutit. De sub capacele bătute-n cuie bravii grădinari au extras grave statui, pentru-nceput acoperite de straturi de cocleală verzui. Mai târziu le vor ridica pe picioare, le vor sprijini de sub coate, le vor scoate la stradă, le vor încercui cu gărduleţe şi borduri şi ronduri multe multe de trandafiri trandafiri. Apoi noi vom veni să furăm, în speranţa unui eşec la fel de răsunător. Clopoţeii eşecurilor vor fi înşiraţi pe lanţuri subţiri, la clinchetele lor lumea se va strânge la masă. Va fi o masă de manevră bogată şi gustoasă, una cu flamuri, petale şi lumânări.

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat

Murmur & Furfur

ora25 — Sat, 14 Jan 2012 22:23:46 +0000

Au fost odată ca niciodată doi demoni mici. Apoi au crescut. Din fericire, au fost şi ei botezaţi. Mai exact, au primit aceste nume. Murmur şi Furfur. Un nume are darul de-a te băga în rândul lumii. Exact ce-şi doreau. Dar un nume care să te bage în rândul lumii bune e destul de rar. Murmur şi Furfur erau şi ele nişte nume destul de rare. Şi să vedeţi ce făceau cei doi după ce creşteau: Murmur teaches Philosophy, and can oblige the souls of the deceased to appear before the conjurer to answer every desired question. Pe de altă parte: Furfur causes love between a man and a woman, creates storms, tempests, thunder, lightning and blasts, and teaches on secret and divine things. Este că-s drăguţi? Dar nu de neîntrecut. Au mai fost altă dată ca niciodată alţi doi demoni mici. N-au avut nume aşa de frumoase dar în schimb au primit un chip fermecător. Prince Stolas teaches astronomy and the knowledge of poisonous plants, herbs and precious stones, în timp ce Marquis Andras teaches those whom he favors to kill their enemies, masters and servants. Şi dap, au primit nişte chipuri minunat de îmbufnate. Apoi pe alese: Demons in the Ars Goetia .

Filed under: portulan

Se mai schimbă lumea

ora25 — Sat, 14 Jan 2012 07:59:31 +0000

Acum cel pe care-l cunoşteam drept Domnul cu Aparat Auditiv e cunoscut sub numele de Domnul fără Aparat Auditiv. În timp ce mă întrebam de ce, mama mă întreba dacă am observat că Domnul cu Aparat Auditiv nu mai are urechi. Avea într-adevăr două pete roşii în locul fostelor urechi şi pot să spun că îl prindeau foarte bine, nu cădea nicicum dintre ele, se agăţa şi el ca omul, de orice. În plus, cu ele simţea foarte mult, când voia să simtă de-aproape, lăsa să i se prelingă o picătură de pată pe omul din faţa lui. Nimeni nu avea curajul ăsta de a se picura pe un altul, Domnul fără Aparat Auditiv îşi externalizase echilibrul, îl externalizase inclusiv pe cel cromatic. El venea mereu cu substanţa de contrast sau cu pata de culoare iar restul lumii absorbea atât cât putea apoi păstra tăcerea. Cu ajutorul lui veneau pe lume copiii cărunţi. De mâna lui stătea în permanenţă agăţată o rândunică. Îi sfătuia neobosit pe trecători – nu vorbiţi cu el, nu înţelege nimic! totuşi, dacă o contraziceai, accepta cu voioşie faptul că anumite vibraţii vocale ajung ca prin minune în inima domnilor surzi. Domni care în tinereţe, ei bine, da, îşi plecau aparatele lor auditive la foşnetele ultrascurte ale rochiţei rândunicii.

Filed under: portulan

Poleială

ora25 — Fri, 13 Jan 2012 09:27:08 +0000

Tăvăleşte-te prin miere şi du-te la copacul cu bănuţi. Vezi să fie monede de 50 de bani, dacă se poate noi, dacă se poate cu Mircea cel Bătrân şi Merele de Aur. Când ajungi la copac, scuturi bine de el, până-i cad toate frunzele rotunde, iei pe tine câte poţi şi te întorci acasă că ne trebuie bănuţi pentru mort. Eu m-am dus, dar în copac creşteau bomboane învelite-n staniol. Pe câteva le-am desfăcut şi le-am mâncat, aveau gust de humă încă neuscată pe pereţii interiori din ciocolată menaj. Menajul este universul gospodinei, un univers paralel, fizicienii încă studiază efectele mixerelor asupra mişcărilor de rotaţie şi revoluţie ale planetei, precum şi ameninţarea ridicată de roboţii de bucătărie la adresa mâinilor de gospodine şi a speciei, în general. Prezenţa cantităţilor masive de staniol e mărturia luptei cu radiaţiile. Scuturile antirachetă stau mototolite în câte-un colţ de buzunar. Un studiu antropologic asupra dedesubturilor umane arată creşterea concentraţiei de staniu pe buzunar de locuitor. Negăsind copacul cu bani de aur, m-am dus la metrou. Acolo trebuie să aibă fişicuri, fişicuri cu mentosane. Monedele mentolate se strecoară în gura unui om atunci când vrei să obţii de la el un anumit tip de respiraţie. Daţi-mi zece fişicuri cu prospeţime care durează, vă rog, ne trebuie pentru mort. Îmi pare rău dar nu mai avem, s-a dat toată. Vă dau respiraţie rece ca gheaţa, dacă vreţi. Bine atunci.

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat

Crăpături în gheaţă

ora25 — Wed, 11 Jan 2012 10:56:24 +0000

Abia când am intrat în atelierul de încălţăminte mi-am amintit. Vă putem ajuta? a întrebat un cuţitar ieşind dintr-o oglindă. Pe scăunelul cu trei picioare, un meşter bătrân lustruia, spuneţi-i, mă îndemna, spuneţi-i tot ce doriţi. Şi mi-am făcut curaj, gândindu-mă cum mă voi face de râs, mi-am făcut, m-am gândit, mi-am făcut apoi am zis: aţi putea să-mi reparaţi cizmele şi fără să le am la mine? Cuţitarul a smuls din oglindă un ciob lung şi a spus da, dacă plătiţi acum. Am fost de-acord. Când am ieşit, cizmele-mi luceau uleios, tălpile dublate astupau o cantitate dublă de sunete iar gheaţa crăpa din nou. Din vârful fiecărui pas creşteau ramuri de crăpături, trebuia din creangă în creangă să sar, să hotărăsc repede care e mai bună, care nu e putredă, care se bifurcă spre un nou drum. Şi cel mai des le alegeam pe cele cu lăstar, să fiu sigură că odată ajunsă în vârful lor voi avea în faţă un nou mănunchi. Sub cizmele groase pârâia gheaţa, gri şi murdară ca un bloc de sare, crăpa răguşit, eu trosc trosc, n-avem timp de aşteptat, trebuie să spargem tot, cât mai des, cât mai fin, sub întinderea de gheaţă ziceau că s-au strâns oceanele şi lumile pe care le ştim, prin zonele cu crustă mai subţire se văd înotând căţei, copii, vecini, papetarul, clătităresele, ceasornicarul cu lupa cilindrică la ochi, se văd liniile de tramvaie, rulotele, bisericuţele ambulante, eu îmi văd de treabă trosnind şi pocnind din cizmele cu bot rotund, în urma mea cresc arbori de crăpături şi în sfârşit întinderea de gheaţă e o nesfârşită dantelă cu mii şi mii de spărturi, acum e timpul să mă reîntâlnesc cu motanul, îl văd conducând o oaste de şproţi, aruncă spre mine o privire mătăsoasă ca un năvod, sunt afumaţi, îmi spune, poţi să-i întrebi orice că-s bine afumaţi, vor rosti adevărul, îmi pun mâna pe pieptul lui bombat şi cald, te-ai transformat în căluţ de mare, motanule, iar el se umflă în pene, în blană, în solzi, învârte aripioarele dorsale şi îşi conduce şproţii mai departe, mi-e frică să-l întreb în ce conserve îi va închide, ne facem semne din coadă şi ne despărţim, să împânzim în continuare câte-o jumătate, cu ce avem la îndemână, cu ce reuşim să adunăm pe drum, puţine au rămas lucrurile pe care le avem încă de la început dar găsim găsim altele, neaşteptate, frumoase.

Filed under: portulan

Lecţii

ora25 — Mon, 09 Jan 2012 08:26:37 +0000

Câinele nu îngheţase. Oamenii îşi aruncaseră crenguţele de brad peste geamuri, câinele le adunase, câinele îşi făcuse pat parfumat, urechile lui peste urechile acelor de brad, Motanul Zăpezii îşi lustruia săbiile, trăgea cu dinţii de tecile ghearelor tocite de-atâta drum, porumbelul îşi inventaria penajul, fiecare fulg avea un număr de înregistrare, vulpea se rostogolea într-un bulgăre de ceară roşie de sigiliu apoi picura pecetluind intrarea în urma mea, eu profitam de răstimpul dintre o pală de vânt şi alta şi fugeam la preotesele din piaţă, alergam până la capătul bătrân al pieţei, strigam – repede, daţi-mi repede o lecţie, nu pot să stau mult! şi atunci o femeie imponderabilă plutind în dreptul unui cântar mi-a spus – fata mea, ţine minte, lumea e împărţită în două feluri de lămâi: lămâi de coajă şi lămâi de zeamă. să nu uiţi. şi atunci am mulţumit şi am luat-o înapoi la fugă, să ajung cu lecţia proaspătă la bârlog, la capătul tânăr al pieţei m-am oprit lângă o altă vânzătoare de fructe, daţi-mi opt lămâi, când le-am luat am întrebat: sunt de coajă sau sunt de zeamă? iar ea s-a încruntat şi: – asta stabiliţi dumneavoastră, nu eu. să ţineţi bine minte că un lucru ca ăsta nu poate fi hotărât de altcineva. Ştiam că intrarea era pecetluită şi că sigiliul avea să cadă abia la vară, când vulpea roşie s-ar fi topit, aşa că m-am aşezat lângă câinele fachir, acele de brad îi intraseră în blană şi trăgeau cu urechea la inima lui, am desfăcut punga cu lămâi, va trebui să hotărâm de care sunt şi-n funcţie de asta vom stabili un nou drum. Opt zile şi opt nopţi m-am gândit, oare cum aş putea să decid în ce tabără să le pun, iar în ziua a noua a apărut stratul de mucegai catifelat şi albăstrui. Va trebui să hotărăsc dacă această catifea e pentru şosete ori pentru mănuşi, vom împărţi lumea în două feluri de catifea. Dar înainte de a o tăia, eu şi câinele vom dormi dedesubt, vom visa ce-i de visat, apoi o vom coase cu acele de brad, numai după ce prin urechile lor va trece firul care ne trebuie.

Filed under: portulan

Cercetătorii iglunari vă prezintă

ora25 — Fri, 06 Jan 2012 09:41:01 +0000

Hipotoptanul

Produs de vârf al ingineriei filogenetice. Se consumă tăvălit prin fulgi.
Recomandat în dietele hipocalorice.

Filed under: portulan

Un pic de hipermetropie

ora25 — Fri, 06 Jan 2012 05:57:53 +0000

În căsuţă aş fi intrat, gura mea cât uşiţa ei, o fereastră de-a ei cât un ochi de-al meu, să presupunem că mi-aş fi băgat nasul unde nu-mi fierbeau crăticioarele, nasul meu ar fi umplut câteva camere, la distrugerea lor mă gândeam cât am ezitat, la felul în care capul meu va bloca holişoarele, la urechea mea surpând scăriţele interioare, îndoind balustrade şi făcând să trosnească grinzi, strivind nu doar jucării ci statui şi fântâni de marmură, mă gândeam cum cu un clipit aş fi mototolit în gene orfevrării, apoi am intrat cu capul înainte, cu cap mare de trol viu, cu lacrimi în ochi gata să o inund, cu groaza că nu încap, că nu pot să trag uşa după mine, că rămânem aşa blocate, ea la un capăt de privire, eu în capătul unui canion prea strâmt. Am intrat în camerele intraductibile, am văzut cuvintele întinse pe fire de gută şi plimbate ca într-un dans subacvatic, în jurul lor voaluri de peşti, pe limba peştilor – aplauzele, rotiţe moi şi meduze-scripeţi, balerine gelatinoase, eu neîncăpând, vrând să bat din palme fără să strivesc în ele norocel, puf, fulg, împingând în tălpi strănutul, tremurând de bucurie că îmi intră în ochi şi trăgând din pupilă ca dintr-un pai.

Apoi m-am retras de parcă în trecut şi căsuţa s-a umplut de porumbei, să fi tot fost cât un degetar, era totuşi un foişor iar înăuntrul ei se cânta, printre coloanele minuscule treceau fotoni muzicali, dinţii de soare ai unei benzi de flaşnetă, porumbeii şi ei cârâiau, umbreluţele se închideau şi se deschideau, copilaşii dispăreau în nisip ca şoriceii în găurile unei roţi de caşcaval, iar eu, bucuroasă că stă pe loc, că nu-şi ia zborul cumva, ţineam la spate un borcan, apoi încet-încet, apoi jdup, prindeam înăuntru microsistemul care încă zbârnâia, acopeream gura borcanului c-o palmă, îl priveam la lumină, îl duceam la ureche, apoi plecam cu un zâmbet atotcuprinzător, acel zâmbet-borcan, înapoi în timpul din care mă retrăsesem un pas, pentru a vedea mai bine.

Filed under: portulan

And down will come the sky

ora25 — Wed, 04 Jan 2012 05:29:24 +0000

“Good creatures, do you love your lives
And have you ears for sense?
Here is a knife like other knives,
That cost me eighteen pence.”

Filed under: portulan

Sticla albastră

ora25 — Mon, 02 Jan 2012 08:44:22 +0000

Şi atunci mi-ai dat foiţa de sticlă albastră, subţire şi pătrată, am luat-o în mâini şi mi-am lipit buzele de ea, s-a mătuit închizându-se sub abur ca sub o pleoapă, iar tu în spatele meu zâmbeai ca şi când n-ar mai fi fost a ta, parcă ai fi lăsat-o să plece în lume să îşi găsească drumul ei, ai zâmbit şi ţi-ai retras mâinile în buzunare, buzunarele erau interminabile, fundul oceanelor se găseau la capătul lor şi tu scotoceai după un firicel de nisip dintr-un colţ, erai în explorările alea îndepărtate, iar eu nu mă puteam întoarce, ceva mă ţinea cu faţa spre cer, mă apropiam de tine mergând cu spatele, şi-am mers mărunt până am dat de tine ca de un capăt, m-am sprijinit uitându-mă în continuare la pătratul de sticlă albastră ca la o minune, tu spuneai că e o doar o jucărie mai importantă, apoi aşteptai să mă joc, eu mă sprijineam mai bine, îmi ridicam genunchii la gură şi mă ghemuiam în firida din dreptul capselor, prin sticla albastră se vedeau stelele căzătoare, fără ea se vedeau doar nori roşiatici, şi curtea asfaltată de care-mi era mereu frică prin sticlă apărea pictată, nu pot să-ţi spun nici aici ce pictaseră pensulele albe, doar că prin sticlă se vedeau toate liniile şi erau mişcătoare, în toate sensurile acestui cuvânt, peste zidul înalt şi gros se aruncau clopote dezertoare, încercau să scape din grădina alăturată şi ne uitam cum rămâneau năucite în frunzişul caramelizat de pe partea noastră, se scuturau încet, în reluare, de parcă ar fi vrut să îndepărteze toate reverberaţiile vechi, apoi adormeau ca nişte sălbăticiuni epuizate. Iar prin sticla albastră se vedea faţa arzătoare a lunii, se vedea cum păsările migratoare intrau în rândul celor necălătoare, iar la lăsarea întunericului sticla albastră se transforma în retrovizoare şi-n ea vedeam liniile pe care le ştiam din palma mea dreaptă, mutate cumva pe un chip care aştepta, hei, alea-s ale mele spuneam şi râdeam ca-n faţa unei oglinzi deformate care fura dintr-un loc şi ducea în altul, iar când strigam, linia inimii devenea brusc serioasă şi celelalte, mici şi mari, se strângeau în mănunchiuri în jurul ei, pentru ca sticla să pară deodată împuşcată, iar eu să privesc prin ochiu-i deschis ca prin mijlocul unei pânze de păianjen.

Filed under: portulan

La mulţi ani!

ora25 — Sat, 31 Dec 2011 22:00:48 +0000

Şi acum, că ai venit, eu îţi spun ţie 2012, tu îmi spui mie 1673, eu îţi scriu, cum se obişnuieşte, o listă cu dorinţe de care să nu mai ştie nimeni că dacă ştie, nu se mai împlinesc. Să fii un an fericit!

Filed under: portulan

And A Happy New End!

ora25 — Sat, 31 Dec 2011 08:47:26 +0000

2011

2012

Filed under: portulan

Două părţi

ora25 — Thu, 29 Dec 2011 12:21:40 +0000

De una se adună crezul, arcadiile, câinii, scările pe care se coboară, de alta iluzia, spânzurătorile, oasele, mesele pe care se mănâncă. Flacăra care trebuia să lumineze masa se afla mereu la subsol. Iar aici în subsol, mereu-mereu şuvoaie. Aici paşi mari şi negri în care dacă-ţi aşezi tălpile ştii tot, te umpli cu tot ce poţi şti, când poţi şti mai mult, apar urme noi. Aici acelaşi ghemuit pe care ni l-am hotărât în deplinătatea facultăţilor iraţionale, iar ghemurile strălucesc unele lângă altele şi flacăra care trebuia să lumineze masa se leagă la un capăt de fir şi se înfăşoară, aici la subsol suntem până la glezne în ceară şi vom mai fi încă, până peste aură, aici punem la cale originea chihlimbarului şi concepem variante de lave încremenite de glaciaţiuni sau de răşini desceţoşate de evaporare. Aici, în partea asta, se află creierul meu mic. Aici echilibrul osmotic şi rezervaţia noastră de balansoare, aici creştem pe-ascuns un pulsar pe care îl vom face mare, atât de mare încât. Va fi contemporan cu moartea noastră nu prea îndepărtată, abia aşteptăm să-l vedem la casa lui. Aici e dincolo, unde tălpile noastre îi ajută pe ceilalţi la mersul pe deasupra prăpastiei. În partea cealaltă, eu vorbesc, fac totul, dau din mâini, montez indicatoare, dau raportul, ţintuiesc afişe în copaci, mă lovesc cu capul de pieptul daţilor în urmărire generală, aici îmi curge sângele din fruntea izbită repetat repetat, ca din şosete el, ca din învârtitoare, ca atunci când măturând cu genunchii pietrişul, ca în fuga dinspre leagăne spre baie, locul cu încuietoare, ca în drumul interminabil însemnat cu şuvoaie, trecând mai întâi peste şosetele albe, apoi lăsând în urmă linii continue, interzisă depăşirea în localitate. Aici eu tac din adânc iar tu creezi o zarvă arteziană cu lens flares şi orbs şi increased radius şi increased humerus ca să plângem mai bine, măriţi orice os prismatic, noi avem deja acei câini puşi bine la păstrare, de pe vremea când circulam pe exteriorul trotuarului, ei îngroapă coralii în oceane, în acele tuneluri bimariane, care fac legătura dintre două mări.

Filed under: portulan

Cuibăritul

ora25 — Wed, 28 Dec 2011 10:17:02 +0000

*
Raiul Pitulanilor

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat

Ferestrele

ora25 — Wed, 28 Dec 2011 08:06:40 +0000

Şi toată lumea a plecat din oraş, s-a dus la munte, s-a dus la ţară, s-a dus în ţările calde, iar oraşul e negru şi ud, e rece şi lucios, îţi aminteşti întrebarea despre cum or putea unii oameni să lase noaptea afară pe o vreme ca asta, într-un asemenea oraş, ieşi şi tu cu ea deşi nu are nicio teamă, oamenii au plecat dar multe lumini au rămas, ar trebui poate să le stingi pentru ca paturile goale să se învelească mai bine în întuneric şi să adoarmă, dar poate acolo sunt plante care încă se mai hrănesc. Pe jos e ud şi asfaltul plescăie sub tălpi, tălpile se reactivează, acum sunteţi fără maşinile lor, fără şoferi şi fără abonamente, acum nu mai poţi pleca nicăieri fără să-ţi iei picioarele la spinare, eşti nevoit să ţii seama de ele, trezite la viaţă citesc cu voce tare, citesc plicipliciuri şi pleascpleascuri şi împing la tine ca la un leagăn care se duce la un capăt şi se întoarce la altul, se descheie la şuruburi şi intră în casă. Clădirile sunt aceleaşi lanţuri de cartele perforate, casa e aceeaşi casă de vacanţă, casa de vacanţă e aceeaşi casă în care te-ai născut, te-ai crescut, te-ai omorât când nu erau părinţii acasă, apoi te-ai îmbrăcat în alte schimburi şi ai descuiat când s-au întors, întrebându-i cât de dor le-a fost şi rămânând undeva în hol, pentru ca-n timp ce ei îşi lasă jos din bagaje, vacanţa aia să aibă timp să iasă pe fereastră, înhăţând în grabă şosete şi luându-şi puloverul pe dos, arătându-ţi pentru ultima oară cusăturile şi fluturându-ţi zecile de procente de lână înscrise pe eticheta albă.

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat

XLII

ora25 — Mon, 26 Dec 2011 18:08:33 +0000

“They don’t have sarcasm on Betelgeuse”

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat

V

ora25 — Sun, 25 Dec 2011 21:17:19 +0000

“Vorbeşte copiilor şi spune-le să-şi facă un ciucure la colţurile veşmintelor lor.”

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat

II

ora25 — Sat, 24 Dec 2011 23:18:17 +0000

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat

Vacanţa. Compunere.

ora25 — Tue, 20 Dec 2011 18:09:53 +0000

Voiam să încep prin a-mi omorî timpul, când acesta a găsit să vină în faţa mea sub forma unui moş insectă, un bătrân de fluture sau de gândac, o târâtoare întunecată şi cocoşată, purtând pe spate nişte elitre vechi şi grele. Ştiu că venise cu capul plecat şi că avea să-mi spună ceva, îmi pare rău, eu de frică omor. I-am făcut linţoliu din şerveţel, l-am văzut negru pe alb, l-am împăturit ca pe un înscris şi l-am aruncat ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, am intrat în vacanţă cu bocancul şi cu mersul apăsat, îi cerusem să rămână un loc în care să nu se întâmple nimic şi un timp care să nu curgă, nu m-a ascultat, mă duc s-o ascult eu pe ea, sper să aveţi o iarnă frumoasă. Sub brad se află două filme, probabil că mulţi le-aţi văzut deja, în ele se întâmplă foarte puţine.

Le quattro volte - şi sub brad

The Mill and the Cross - şi sub brad

Filed under: portulan

Aceste perdele

ora25 — Mon, 19 Dec 2011 11:36:30 +0000

Şi chiar dacă prin scoarţele rărite şi destrămate se mai văd maşinăriile de tocat şi de compactat, chiar dacă huruitul maimuţelor mecanice se aude încă undeva, aceste scoarţe friabile şi biodegradabile se interpun, şi prezentul lor fără întăritură de viitor şi descuamarea pe care ele ne-o oferă în dar şi sporii care se împrăştie şi frunzele care se scurg, toată etalarea de sfârşeală şi de împuţinare formează un scut, ne apără de tocătoare, de alezoare şi de maimuţitoare, ţinând asupră-ne o umbră sau o rază palidă sau o noapte îmblănită, trasând un prag de linişte care nu poate fi răzbit şi trecut din afară, o linişte amplificatoare de străluciri, în care efemeridei i se dă ce-i al ei iar cărăbuşului ce-i al lui, în care multiplicarea cristalelor în cărbuni e accelerată atât cât cu jarul lor să se poată scrie pe gheaţă, în care stelele stau pe cer, exact aşa cum ne trebuie nouă, în care irizaţiile se desfac în portative pe care ochiul se plimbă din sunet în sunet, atingând frecvenţele cele mai joase şi cele mai înalte, cântând în infraroşu şi ultraviolet şi dregându-şi glasul cu lacrimi.

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat

Ponticele şi Ecologicele

ora25 — Sun, 18 Dec 2011 13:13:34 +0000

Filed under: portulan Tagged: tristele becuri

Mai

ora25 — Fri, 16 Dec 2011 22:00:21 +0000

Şi atunci toată populaţia aceea minusculă şi mustind de clorofilă s-a înghesuit să îmi facă respiraţie artificială, căci artificial e aerul pompat în tine de iarbă, tălpile goale mi le-am unit cu miliardele de pâlnişoare şi cele mai fine picături de apă şi oxigenul abia răsuflat de toate spumele de muşchi de pământ urcau prin toate ţesuturile şi greutatea mea se afunda în pernuţele verzi şi din mine cădeau zgură şi şpan şi depuneri de calcar şi de săpun şi de gudron şi de arsenic şi de cianuri, ajungeau în oliţa de noapte păzită de gnomi, iar picioarele îmi deveneau întâi opaline apoi tot mai clare iar uşurinţa cu care mă puteau susţine dantelele ierboase, fără să se îndoaie şi fără să se strivească de parcă doar şi-ar fi strâns capetele între umeri încet, forţele celor zece mii de ţestoase plus pâraiele care-mi curgeau atât de calme printre degetele dezghemuite după zeci de ani, scriau în susul meu un alfabet, scriau opuri şi rafturi întregi pe care aveam de gând să le desluşesc, şi nu ar mai fi încăput după asemenea resuscitare niciun alt fel de legături decât acelea dintre spori şi pori. Începeam să dau drumul rând pe rând operculelor stratificate, se aude mai întâi boare, apoi ape, apoi trosnet mărunt, apoi, de teama lipsei de cântec, găini îndepărtate purtând în ele un ritm, un cotcodac cu refrenuri şi nuanţe cu adevăruri eterne dar şi cu veşti foarte proaspete, apoi câinii îngânându-şi singuri şiraguri de melodii, urlând şi scâncind pentru propria lor plăcere şi aşteptând aşteptând să ghicească un public ciulit, absorbit, fericit că ei cântă aşa de temeinic, apoi s-a auzit pasărea albă din copacul negru, spre gâtul ei puteai întinde mâna, puteai ţine în pumn laringele de aur aşa cum o cutie muzicală, încet-încet se deschideau adevăratele spaţii, doar dacă închideai câteva aparate.

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat

Multe

ora25 — Fri, 16 Dec 2011 09:05:30 +0000

Se dădea un ecou cu rădăcina în trecut. Se făcea că ecoul atingea peretele alb, la câteva secunde după ce ţipătul era deja vechi. Se făcea că timpul şi spaţiul era una şi că ecoul era acelaşi lucru cu ţipătul, o mărgică plimbată pe o aţă, între un nod şi alt nod. Se făcea că al doilea nod era primul, doar la câteva secunde, la câţiva milimetri în faţă. Se făcea că ce gândeam în vârful patului, se întrupa pe pereţi ceva mai târziu. Patul, de iarbă sau de zăpadă, era el însuşi zidul ulterior. În tot acest timp, mă gândeam ce şi cum am mai spus, unde şi ce va ajunge. Ce şi cum s-a mai spus, mă întrebam, în ce parte din mine se află acum, în ce fisură sau por al cărui perete. Ţipătul nu fusese al meu, venea de departe, din trecut dar şi din spaţiu. Un spaţiu care nu avea cum să fie decât undeva în spate. Pentru că în faţă avea să fie cel de-al doilea nod. Se făcea că cineva îmi înfigea un ţipăt în spate. Şi că de durere înfigeam un ţipăt în spatele cuiva care mergea în faţa mea. Şi tot aşa. Ce-a făcut Einstein cu toate cutiile de rezonanţă mă întrebam. Pe Discovery Science se demonstra prin experimente cum cristalurile crapă la sunete prea puternice. Dar asta n-avea niciun sens. Pentru că se făcea că timpul era una cu spaţiul şi în asta nu încăpeau relaţii de cauză şi efect. Cristalurile erau pisici rasa Schroedinger. Erau întregi şi totodată sparte, pline sau goale, curate sau murdare, în acelaşi loc şi în acelaşi timp. Indiferent de văzul nostru restrâns. Acest văz secreta speranţa şi teama, ele ar fi format o variabilă opusă constantei numite văz. Toate simţurile ar fi fost nişte constante separate complet de lumea definită prin variabile. Dar nu erau, căci nu existau nici efecte nici cauze. Era o încremenire care conţinea în ea infinitudinea forţelor dinamice. Atunci au venit nişte oameni deştepţi care au zis să mai desfacă puţin la gură sacul relativităţii, să dăm voie la acceleraţie, să se respire niţel, să fie mai suportabil şi mai pre limbă umană, să se cheme restrânsă dar să fie largă. Iar eu am aşteptat pe fundul sacului să îl lege la loc. Ce-mi trebuie mie teoria voastră îngăduitoare, legaţi-l cum a fost. Şi ce frumos era acest labirint, în care nu exista decât punctul de încâlcire, locul greşit dublat ca la carte de timpul greşit.

Filed under: portulan

Atmosfera

ora25 — Wed, 14 Dec 2011 22:02:56 +0000

Şi lumânările încălzeau atmosfera. Şi o încălzeau. Şi o încălzeau. Şi din fumul lor se năşteau nălucirile. Dacă ceara era luată de la albine nebune, oamenii se rătăceau, se sminteau, luminile se răsuceau pe dos şi întunericul orbea, în schimb uitatul în soare ore-n şir ajungea un obicei odihnitor – pe-atunci apăruseră şi extractele de serotonină pentru bântuiţii de coşmaruri. Şi luminile încălzeau. Şi ceara de albine nebune curgea şi picăturile găureau. Şi seul cu care erau unse fitilele ardea şi afuma vitraliile şi cristalinurile. Şi seul era de cerb domnesc şi unsoarea lui era arsă şi seul de cerb dădea deliruri cu coarne mari şi ramificate şi atmosfera se încălzea tot mai tare şi coarnele făceau gaură şi atmosfera se găurea şi prin ea curgeau mici îngeraşi de ceramică frumos pictaţi, la capătul lor, ciucuri prelungi din mătase chinezească, în urma lor jupoane de îngeroaice, în urma lor bezele gigant făcute anume din albuşul ouălor de paseri măiastre. Şi lumânările ardeau toate acestea, fumul devenea tot mai leşinător, nălucirea tot mai dulceagă, minţile tot mai moi, gaura tot mai largă, la marginile ei prindea să unduie tivul lui Dumneseu, începeau să se străvadă poalele albastre cu luminariile, şi a fost seară şi a fost dimineaţă, şi rochiţa lui Dumneseu fâlfâia de prinseră a i se vedea tălpile şi lumânările ardeau şi ardeau şi tare ce-l mai gâdilau şi ardeau şi ardeau şi sfinţii se ţineau bine de tot de ele, să fie ei siguri, iar mai târziu începură a alerga în cerc căci gaura din atmosferă era deja atâta de mare încât era nevoie ca întreg sinaxarul să se răsfire ca să vegheze marginile ei, până ce îndepărtarea acestora va fi fost desăvârşită.

Filed under: portulan Tagged: gaură-n cer

Thinking is Synching

ora25 — Wed, 14 Dec 2011 11:09:06 +0000

“There is an underlying synchronisation at the centre of everything”

winner of the Visual Music Award 2011 Special Prize and of the Award for Best Video Installation at Multivision Festival 2011

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat

Şi

ora25 — Tue, 13 Dec 2011 06:02:49 +0000

Toate corturile se făcuseră deja arşice şi roata mare se făcuse la loc cuib şi mirosul de clei şi de zahăr ars se răsucea înnegrit pe beţe şi lacul improvizat fusese adunat în butoaie înapoi şi ţintele nemuritoare la care se trăsese fuseseră culcate precum aricii cu săgeţile înfipte-n spinări şi văzând că nu mai ieşi din rulotă, l-am luat pe Musorgski, i-am dat urma şi i-am zis găseşte, el a intrat primul iar eu am mers pe vârfuri fixându-mă în golurile lăsate de labele lui, dar s-a oprit în faţa păpurişului de înnodate şi nu eram singuri, intraseră toţi şi se opriseră toţi acolo, erau atâtea mirosuri urâte, păreau cu toţii beţi şi murdari, era miros de haine groase şi mucede, Musorgski şi el adulmeca disperat, îmi arunca privirea de spersămerite şi toţi se uitau la păpuriş şi se minunau că firele se mişcau doar la unison, cât ai fi suflat spre una singură – nu se clintea, ori toate, ori deloc, şi am întins mâna cu gândul să rup, zic cu una dispare tot zidul ăsta unduitor şi ce ghinion pe animal că trecuseşi de apă, nu avea să găsească direcţia prea uşor odată ce-ar fi ajuns pe partea cealaltă, aşa c-am apucat tabloul mişcător de ramă, am zis ăsta-i al meu şi mi-am făcut loc printre oameni, unul m-a apucat de braţ şi m-a întrebat cât vreţi pe el? lucru care m-a făcut să râd şi să mă sperii, a continuat cu lucire în ochi să întrebe cam câtă valoare sentimentală are, apoi i-am zis lui Musorgski cântă şi el a început să mârâie din adâncuri, aşa cum face când e chemat la suprafaţă şi m-au lăsat în pace mai mult de plictiseală, am plecat cu păpurişul la subsuoară şi am aşteptat la marginea satului să se facă dimineaţă. Când m-am trezit, soarele sclipea pe apă şi tu tot nu terminaseşi aşa că am întors tabloul cu soarele-n pământ, s-a întunecat puţin dar Musorgski începuse deja să dea din coadă, amuşinând anul şi semnătura de pe dos, aşa că am intrat amândoi pe culoarul ăla cerneală şi mare ne-a fost mirarea să constatăm că se lăsa în jos şi că alunecam şi că tu veneai chiar în urma noastră, gata gata să ne prinzi, când ştiam că nu te pricepeai la tobogane deloc.

Filed under: portulan

Viermişorul

ora25 — Mon, 12 Dec 2011 16:38:56 +0000

sau Reader’s Indigest

Filed under: portulan

Micul Print

ora25 — Sun, 11 Dec 2011 12:57:40 +0000

“Ambalajul e un om cu două fete: fata lăuntrică a lui se dă pe fată numai după ce fata-i exterioară e întoarsă, la despachetare, pe cealaltă. Numai că Micul Print nu e în stare de asemenea schimbări la fată. E clar că dacă ambalajul nu e opac, ci transparent, transfigurarea este compromisă. Micul Print e ambalajul rozei, e diafanul celofan al ei. E limpede că, dacă mersul lumii ar fi depins de Micul nostru Print, Războiul celor două Roze nu s-ar fi editat nicicând, pentru că nu există, de fapt, decât o roză, una singură, Roza lui. Aceasta nu-i postfată, nici prefată: roza nu e decât un trandafir.

…

Avea un obicei bizar: îi punea diacritice unui vocabul, mai înainte de a scrie slova ca atare… Tot astfel proceda cu punctele triple de pe iii. Cui îl întreba de ce o face îi răspundea: – Din prevedere.

…

Pe vremuri, tipografii, oftează Micul Print, scriau de-andoaselea, precum messer Da Vinci. N-aveau nevoie însă de oglindă ca să citească ce scriseseră pe dos. Oglinda o aveau în cap. Per speculum, dar nu in aenigmate…”

din “Micul Print” – Şerban Foarţă, 2008,
ed. Art, colecţia Dulapul îndrăgostit :)

Filed under: biblioteca iglunară

Vederea nocturnă

ora25 — Sun, 11 Dec 2011 08:51:35 +0000

Odată cu fotofobia ni s-a dezvoltat vederea nocturnă. Vedeam noaptea ce nu vedeam ziua, vedeam ce nimeni nu vedea ziua, pentru că noaptea ieşeau la iveală numai vizibilele scăpate de văzut, numai zăpezile intacte în care nu-şi pironise nimeni privirea. În afară de ele, vedeam o sumedenie de scăpări, găseam pe jos ce pierduseră alţii, răsuceam în întuneric nevăzutele lor, ne întrebam dacă se protejau cu pierderi, dacă purtându-le asupra lor mersul le-ar fi devenit insuportabil de greu, dacă avea vreun rost să le păstrăm, ne deschisesem depozitul cu orbiri mari şi mici, îl construisem din paie şi bârne, stivuisem în el cataracte şi desprinderi de retine, imagini răsturnate şi metraje de pânze pe ochi, şi aşteptam aşa, unii în alţii, să vină păgubaşii să le ridice, să-şi ceară privirile prost folosite înapoi. Şi nu, noapte de noapte, depozitul se mărea, aruncam voaluri decolorate peste fantomele care ne vizitau, le îmbrăcam în cămăşuţe de macule subţiate, dansam cu ele până cădeam frânţi de ivire. Pentru că ziua nu vedeam mai nimic, fotofobia învelindu-ne în pături groase, noaptea se-nghesuiau între noi o mulţime de interioare şi peisaje, şi-atunci ne întindeam cât eram de lungi şi porneam să refacem marele puzzle, potrivind văz-cu-auz -văz-cu-miros -văz-cu-gust -văz-cu-vibraţii -văz-cu-texturi -văz-cu-răceli-şi-cu-călduri -văz-cu-vânt -văz-cu-diverse-stări-de-agregare -văz-cu-respiraţie-şi-văz-cu-puls -văz-cu-mort -văz-cu-viu -văz-cu-ninsoare.

Filed under: portulan

Ce-nţelegem noi de-aiceam?

ora25 — Sat, 10 Dec 2011 08:38:10 +0000

Filed under: portulan

Număr cardinal

ora25 — Fri, 09 Dec 2011 22:01:37 +0000

La următorul strănut, armata noastră s-a înroşit, a participat la dizlocarea forţelor aeriene în teatrele de operaţii cu integrale Purcelliene, unde mulţimile vide luau cu asalt mulţimile vagi. La următoarea răceală, batistele noastre au început să pogoare în sărurile de rodiu, să îşi înmoaie albeaţa în pigment, umplând eprubetele cu sâmburi de minereu şi pregătind primul implant de afară într-un crepuscul palid, de natură umană. N-o să te doară spuneai, am să-ţi citesc un text oribil, de fapt o poveste, şi legai în jurul meu un garou. Aşa o să te vezi mai bine, o să ţâşnească amurgul din tine, o să ai un halou, vei prevesti precipitaţii şi vânt. Erai foarte departe de auspicii, spuneai că-n loc să citeşti în ciripituri, ai să-mi citeşti ceva din cirriformi. O dată pe an ne gândeam şi la cer, atunci când forţele noastre aeriene erau sabotate de nori, ţinute-ntre plăpumi şi perne, exact când ne comandam un plonjon. Atunci ne uitam la oameni de sus, nemaiavând lianţii pentru soluri. Atunci spuneam ba da. În restul timpului spuneam ba tu, n-o să mă doară, iridiul şi rodiul au încolţit, prin trahee şi bronhii apa regală poate să urce oricât, te uită cum fug polimerii!

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat

Şi o microcatedrală vegetală

ora25 — Thu, 08 Dec 2011 22:03:12 +0000

Din limba clopoţelului meu începuseră să picure lacrimi. Stooop, m-am aşezat într-un suflet sub el, de-acum încep să ascult picăturica ucigaşă, stai liniştit, de-acum şi picăturica sinucigaşă, şi lacrimile cuminţite se desărau, cu fiecare cădere tot mai uşoare, sunetele pe care le primeam în cap aduceau mai mult a fulg de pasăre de zăpadă, mai mult a zăpadă de pasăre fulg, aduceau mai mult, şi eu întrebând câte una – ce faci aici? – cum să-ţi fac loc în capul meu? – pe unde să te trimit? şi ea răspunzând – ud voci, dar asta nu-i o problemă, sunt vocile tale, contrar atlaselor botanice, iarna nu se retează, nu se iau măsuri pentru asigurarea următoarei reprize de flori, iarna le ud eu, mai spunea picătura şi clopoţelul se închidea în urma ei, ca o pleoapă peste un un zâmbet care trebuia trimis înapoi, înapoi în şnurul de care spânzura clopoţelul, înapoi în degetele care îl ţineau, înapoi în venele împletite de care era prins, înapoi în tăcere, vocile tale vor fi de-ajuns, spunea fulgul, iar eu le ştiam chircite de toamnă, simţeam lemnele trosnind, pregătindu-se să se culce în foc, nu-ţi fă griji, o să-nverzească şi-acolo, şi-n capul meu răsăreau frunze mici, păreau că vor să se descreţească, rupeau ca aripile încleiate în cocon, patinau ca bambi pe gheaţă, limba clopoţelului sunând de inimă-ndoită, se încingea, le lingea ca un fier de călcat până le descălca orice cută, şi fulgii căzând în cele mai adânci, lucrând mărunt la descreţirea lanţurilor alpine, iar eu ţinându-mi genunchii în mâini, înregistrând mişcările seismice, în timp ce clopoţelul, vestind, se legăna se legăna, în timp ce pânza de apă ţinea tectonica-n minciog. Prin urechi îmi intrau rădăcinile consonantice, prin gură îmi ieşeau ramurile vocale, prin liberiene circula seva tăcută.

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat Tagged: Inclusiones celulares y sustancias de reserva

A story about a relationship that takes place underwater in 15 scenes

ora25 — Wed, 07 Dec 2011 22:02:40 +0000

Şi citiţi!

Ascultaţi, descărcaţi şi vă bucuraţi!

Filed under: portulan

A patra lecţie de design

ora25 — Wed, 07 Dec 2011 10:40:05 +0000

Plant an eye and everyone will follow its gaze.

Filed under: portulan

Şi un dar foarte mic

ora25 — Mon, 05 Dec 2011 22:53:32 +0000

MICRONUL

Filed under: portulan

Toată ziua

ora25 — Mon, 05 Dec 2011 22:03:46 +0000

Toată ziua am mestecat acrobaţii pe gheaţă. Le-am scos din pachetul lor auriu, lamă cu lamă, acum mai am doar una şi mă bătuse gândul rău să o păstrez drept suvenir sau semn de exclamaţie, pe restul le-am mestecat intenţionat, mi-am spus câte o melodie pentru fiecare, dar mi-am dat seama că nu se cade să păstrez, că, dimpotrivă, pe ultima trebuie s-o folosesc cumva la un salt mortal, s-o aspir ca pe foiţa de aur, să se pună exact la graniţa dintre trup şi cap şi să taie acolo ce e de tăiat, să se adune aşam, cu preţul vieţii, creierul cu ficatul, ulcerul cu dumicatul, să mă aglutinez. Mai pe seară am primit vestea că am un frate, dar nu mă pot gândi la el decât ca la o soră-băiat. Până la urmă nici nu ştiu ce-am primit, dar clar va trebui să îmi împart ciocolata cu altcineva, exact aşa cum m-au ameninţat în copilărie. Totuşi fratele meu are mai multă ciocolată ca mine şi va trebui să o împartă de-acum cu sora căruia i-a fost dat. Ăsta da motiv de bucurie! În noaptea asta vine Moş Nicolae. Cu nuiele pentru oamenii care atunci când vorbesc cu alţi oameni uită că aceştia sunt oameni, uită în mod echitabil şi despre ei înşişi că-s oameni şi atunci le poţi face un mare rău aruncând la picioarele lor vorbe moi & dezlânate. Există reguli, ele trebuie urmate. Aşa cum introduci o fisă într-un tonomat pentru-a obţine dreptul la cafea, aşa cum îi spui robotului -şezi! şi nu -te rog ia loc! sau -dar nu sta în picioare! Ei, slavă domnului că la copiii cuminţi, Moş Nicolae vine cu culegeri de probleme. Cel mai bine e să fii Moş, în felul ăsta nu vine la tine niciunul din lucrurile astea nedorite de nimeni. Cel mai bine e să-ţi faci ghetele cu cremă şi dimineaţa să te pui pe tine însuţi în ele şi să te bucuri că ai şi tu ghetele tale pline. Ia să te pui în ghetele altcuiva! Şi să te legi strâns-strâns!

Filed under: portulan

Nu, nuuu

ora25 — Sun, 04 Dec 2011 22:00:53 +0000

Nu e adevărat că acesta e un balon de săpun. Oamenii se adunau pe malul muntelui şi făceau un balon de săpun. Şi îl săltau într-una cu respiraţiile lor şi îl îngrijeau, respirau pe rând, se mişcau cu grijă să nu facă vânt, şopocăiau şi zâmbeau şi era aşa preţios, îi citeau poveştile din curcubeul rotund doar în gând şi privindu-se în ochi ştiau fiecare la ce capitol a mai ajuns şi eu îi ştiam acolo, departe, ei habar n-aveau, sclipeau de-o gingăşie la care se angajaseră pe viaţă şi pe moarte, câteodată îi vizitam şi-i priveam, ei n-aveau cum să ştie, dar nu era nimic dureros, aveau balonul lor transparent, dar eu îi aveam pe ei cu balonul lor, şi chiar dacă nu era mai mult, pentru că nu era infinit ci era limitat ca avut, priveam. Dar nu e adevărat că acesta e un balon de săpun, nu e adevărat că e rotund, există pe malul ăsta câţiva care ştiu că pojghiţa curcubeului rotund nu e pojghiţa noastră, că acesta nu e un înveliş dincolo de care se petrec lucruri, că acesta e un lucru care se petrece, se petrece în sensul cel mai rău, noi ştim că e rău şi că e una cu noi, şi nu e înspăimântător, nici veninos, e răul cel mai blând şi mai definitiv, e definitiv în fiecare secundă a lui, şi ştim că prin burta lui nesfârşită apărem şi dispărem ca nişte scântei, şi luminăm peşteroaia câte o clipă, doar cât să-i mai vedem licărirea şuvoaielor, apoi curgem în serpentine şi antrenăm cu noi atâtea lumi, luăm castele şi atlantide, luăm caleşti şi gondole, luăm baluri şi ospicii, luăm dantele şi arătări, şi vin şi ele să scapere puţin, atât cât să vedem o licărire acvatică, apoi să ne vedem pe noi, să ne găsim acolo în lavă. Noi înghiţim acel balon, îl facem să dispară, deşi e atât atât de frumos şi fragil, menţinerea şi îngrijirea lui e calcul pentru a nu se sparge, acesta nu este un înveliş, aici i-un lucru care se petrece în sensul cel mai rău şi mai al nostru.

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat

Pe scări

ora25 — Sat, 03 Dec 2011 22:01:20 +0000

mi-am pus pe scară prima talpă goală, am umplut-o cu nervuri, mi-am pus pe scară ultima talpă goală, piciorul n-a mai fost al meu, s-a albit brusc la faţă şi s-a răcit, a devenit insensibil, puteai să tragi de el până la ultimul ochi, n-ar fi clipit nici zbătut, astfel c-am renunţat la el şi mi-am oprit două trepte mari şi late, una de veghe, alta de dormit, m-am culcat pe prima şi m-am liniştit la lumina călduţă a unui trecător. tuşea mocnit, cu gura închisă, încercând să-şi păstreze răceala în interior. din rezerva asta m-am hrănit şi cât de cât m-am întremat, îndeajuns pentru a albi şi netezi piatra de încercare a mării, suplinitoarea degetului pe care nu aveam să-l mai întind. după curăţenie, mi-am dat două respiraţii şi am făcut gogoşele după o reţetă de oftat pufos, mi-am invitat la masă pătaţii, n-au ajuns decât doi, dar încărcaţi de haruri din partea celorlalţi, am despachetat cu poftă zaharicalele, ne-am lins unul altuia degetele nerisipite şi ni le-am muşcat cu tristeţe. timpul se apropia, îşi zornăia lanţurile grele, ştiam că avea să ajungă la noi, ne împărţeam sarcinile cumva, eu aveam să îl mângâi pe bot, ei să-l înveţe să scrie pe noi, cineva spunea – noroc! şi întindea o palmă în care altcineva urma să aşeze un obraz.

Filed under: cuarţ, caolin şi feldspat

Pisica

ora25 — Sat, 03 Dec 2011 11:28:48 +0000

Pisica avea această plăcere, se ascundea, se ascundea de plăcere, se aplatiza sub o pătură sau se deghiza în copac sau într-un mare ghemotoc de praf, stătea stană de piatră la toate chemările, se ferea de toate mâinile care scormoneau după ea în dulap, se ghemuia după uşă, după frigider, după aragaz, avea această plăcere bine ascunsă. Şi tare se necăjea când o găseam dar relua relua, nu se sătura niciodată, nici noi nu ne săturam, ne ascundeam şi noi, după uşi, în nişe cu păienjeni, după maşini, după tomberoane, în lăzi de recamier, sub mese pliante, ne ascundeam şi ce ne mai plăcea să stăm nemişcaţi, nu, nu ca să ne caute, şi mai ales ascunsul în perechi nu ne plăcea, ascunsul nu se asorta cu complicitate, să fie tupilarea mea şi numai a mea ceream, iar restul – circulaţi, circulaţi, de multe ori pisica ţâşnea, pisica făcea bau şi miau şi ce mai bucurie şi ce surpriiiiză crea, ce ţopăială ne imprima în puls, iuhuuu, a ţâşnit pisica din neant. ceea ce noi nu făceam, noi apăream încet, a pagubă, – şi ce mai faceţi voi? ce vi s-a mai întâmplat palpitant? – ete, şi noi prin zonă, ne legam la şireturi, ştii cum e când umbli cu şireturi, apoi circulam, circulam.

Filed under: portulan

Ninge cu celule albe

ora25 — Fri, 02 Dec 2011 22:01:40 +0000

La chioşc cineva cere două libertăţi şi două adevăruri. Fiecare cu a lui. Fiecare cu a mă-sii. Fiecare cu ce-l doare. Vânzătoarea îi întinde cele patru jurnale, e supărată, comentează puţin, priveşte în jos şi îi spune poftiţi, dar să ştiţi că-s la fel. Îi spune de parcă i-ar întinde o mostră de ruşine. În numai câteva ore stau întinsă în mijlocul unui pat de trandafiri. Sunt albi dar următoarele strănuturi îmi vor aduce soiuri roşii. 3 straturi, 210×210. Fiecare cu ce-l doare. Nu sunt sănătoasă, îşi spune. Bolnăvioaro, îi spune. Batiste nazale, a nu se utiliza în alte scopuri. Pe piept – motan cu muştar. Prişniţa ştie şi ea că fericirea se termină, dar se îngrijeşte frenetic de consumarea ei, inhalează toată fericirea din cameră şi expiră mici mângâieri. Toarce cu fruntea încreţită, o văd cum fuge prin ploaie cu gândul c-ar scăpa de picături, toarce ştiind că are de unde. Mă-ntreb de ce m-am îmbolnăvit, tre’ să existe o explicaţie. Nu ţin să fie plauzibilă, doar să găsesc o explicaţie şi să adorm. Să zicem c-a fost din cauză că nu mi-au dat căldură. Sau să zicem că am stat în curent. Sau să zicem că am vrut să arăt cumva, să arăt prea mult, oi fi plecat dezbrăcată în lume. Mă întorc pe partea cealaltă a mea. Mă culc cu veioza aprinsă. Mă culc cu muzica deschisă. Mă culc cântând la instrumente. Mă culc vorbind în limbi.

Filed under: portulan

Profeţiile de la Copca Mică

ora25 — Thu, 01 Dec 2011 22:09:17 +0000

Veţi fi spălaţi, unşi, stropiţi, uscaţi, săraţi, marinaţi, veţi fi topiţi şi flambaţi, veţi fi tăvăliţi prin făină şi prin ou, veţi fi daţi în clocot şi-n undă, veţi fi glasaţi, dezosaţi, pipăraţi, îndulciţi, veţi fi ţinuţi la rece, la cald şi la fum, veţi fi despieliţaţi şi împachetaţi, veţi fi îmbătaţi cu coniacuri şi vin, veţi fi traşi prin miere şi unt, veţi fi frapaţi pe gheaţă, mentă şi lămâie, veţi fi goliţi şi umpluţi, veţi fi spintecaţi şi cusuţi, veţi fi fierţi şi înăbuşiţi, veţi fi scufundaţi şi zvântaţi, veţi fi copţi, iuţiţi, aromaţi, veţi fi mărunţiţi şi încorporaţi, veţi fi aşezaţi şi turnaţi în aspic, veţi fi frăgeziţi şi tămâiaţi, veţi fi încinşi, refrigeraţi şi şambraţi, veţi fi tapetaţi, panaţi, tescuiţi, veţi fi gresaţi, dreşi, băiţuiţi, veţi fi mărunţiţi şi prefiraţi, veţi fi gratinaţi şi pudraţi, veţi fi căliţi şi caramelizaţi, veţi fi pârjoliţi, maceraţi, scurşi, strecuraţi, tartinaţi, veţi fi crestaţi, înfăşuraţi, însiropaţi, veţi fi întinşi, răsuciţi, filetaţi, veţi fi garnisiţi, rumeniţi, auriţi, şi veţi fi şi aşam.

Filed under: de-ale gurii