Vestul sălbatec

20/04/2018 § Lasă un comentariu

Eram într-o baladă western/westworld. O melodie tristă și lunguiață curgea în paralel cu firul epic. Ăsta combina secvențe de împușcături [în timpul unei împușcături auzeam foarte bine liniștea (firaradracului), numai așa se poate, de fapt], clinți istuzi & așpri, țigări din plin, blugi, veste, ciocate, etc. Era vorba de nu știu ce uri mocnite și răzbunări întinse pe mai multe generații, un fel de elogiul răbdării lipsite de miză. Nu mă simțeam prea bine. Bâțâiam din picioare, ce dracu-s westernurile astea toate la fel, te uiți la zece westernuri și nici nu poți să faci diferența între ele, zici că citești același rând de câteva ori, doar-doar și-o dezvălui noi semnificații. Cu lehamitea ăluia care începe să simtă că a dat banii degeaba, am intrat în Saloon. În Saloon era o tipă care se simțea în pericol și care încerca să îmi transmită chestia asta cu vieața cea plină de riscuri: lăsați! I-am zis lăsați și am urcat în dormitor. Chiar mi-era milă de biata actriță. Dacă tot știi că te-ai dus la teatru tocmai ca să rămâi în afara spectacolului, să te opui oricărei fuziuni, ce să-i mai obosești și pe bieții funcționari. În dormitor westernul s-a terminat. Era ca un fel de shortcut care ducea spre limpezirea unor crime. Crimele erau reale, eram foarte bucuroasă că nu făceau parte din film, că filmul doar conducea până undeva aproape de ele. Am deschis o cutie de lemn care mi-a zdrelit degetele. Nu doar că lemnul nu era lăcuit sau șmirgheluit, dar parcă avea și fibra sucită în răspăr, așchii-așchiuțe. În interior cutia avea niște șanțuri în trepte pe post de suport și un impresionant număr de două diapozitive. Atât că erau niște diapozitive mari, cam cât o palmă de om. Am fixat fiecare diapozitiv într-un șanț. Diapozitivul de pe prima treaptă era alb-negru și părea că-l arată pe Einstein. Era exact chipul lui, cu părul alb și electrocutat. Dar parcă toată chestia asta era: să mă prind că nu e Einstein și că ăla e de fapt un negativ, deci părul nu era alb. M-am uitat foarte mult la diapozitivul acela, în el era una din victimele crimelor de care tocmai mă bucuram. Și nu era orice crimă, ci o atrocitate, cu niște date de-alea de ți se răsucea creieru-n cap. În al doilea diapozitiv, cel de pe treapta de sus, era un interior colorat, cald, feminin. Părea camera unei fete, încercam să-mi dau seama ce fel de fată, părea chiar camera mea, dacă aș fi avut undeva o cameră, ar fi putut arăta așa. Și cum stăteam așa cu diapozitivele în palmă, încep să aud din nou balada, care se apropia, se pare, de final. Și suna tot mai irlandez. O voce de irlandeză cânta suav: frumoasa fată spânzurată, frumoasa fată spânzurată. Îmi plăcea și am înțeles că de fapt cântecul pe care mă străduisem încontinuu să-l ignor era plin de scurtături și explicații. Am luat cutia și am mers cu ea la fereastră, ridicând-o în dreptul ochilor, în așa fel încât să pot privi prin ambele diapozitive deodată. Părul acela alb și electrizat s-a transformat într-un tutu de balerină, nasul așa zisului Einstein erau picioarele. Dintr-un tavan atârna un schelet cu tutu, cum am văzut deja în multe ilustrații. Scheletul tremura și zbârnâia și el ca un bec luat cu asalt de gândaci puturoși. Odată ce am înțeles care-i faza cu frumoasa fată spânzurată, m-am trezit într-o vamă. Era o vamă veche, cu mobilă vintage și vameși retro. Stăteam la un ghișeu și așteptam să primesc viza. Un vameș mi-a întins un pătrățel de hârtie, am mulțumit și-am trecut granița. Pe bilețel era desenat cu stiloul (și cerneala decolorată mi-a dat o neașteptată stare de bine) un trifoi cu patru foi. Și cu codiță. Trifoiul era înconjurat de un cerc, pe care cineva părea că îl desenase numai după ce numărase bine frunzele, adică abia cercul ăla era viza. Mă îndreptam spre meleaguri noi.

Anunțuri

Eram bine

19/04/2018 § Lasă un comentariu

Ca să fiu sinceră, am visat și azi noapte ceva. N-am înțeles de ce, mi se spunea Medeea. Poate și pentru că aveam mulți copii. Iason era și el pe undeva. Țineam într-o mână clipboard-ul, în alta pixul. Eram îmbrăcată ca o stewardeză. Arătam inteligent, eficient și nu prea amabil. Nu-mi lipsea nici cocul. Mă ocupam de secretariat. Perfectam lucruri. Puneam totul la punct. Evenimente. Puneam la punct evenimente. Defilam prin tot felul de săli spațioase cu pereți transparenți. Îmi țuguiam buzele, ridicam bărbia, făceam diverse însemnări cifrate. La un moment dat eficiența profesională mi-a fost întreruptă de tulburări familiale. Cineva mă anunța că copiii mei sunt în primejdie. Nu m-am îngrijorat prea mult. Copiii nu mă prea interesau. Însă rezolvarea situației era o chestiune de disciplină interioară. Mi-am părăsit în grabă încântătorul loc de muncă și m-am dus la mall, unde se aflau acești copii în pericol. În mall oamenii umblau înnebuniți, căzuse o bombă, ardeau manechinele, popcornul se revărsa peste electronice, o dezordine deloc pe gustul meu. Am urcat până la locul de joacă unde copiii mei tăntălăi stăteau îngrămădiți unii în alții așteptând să le cadă și lor în cap un Happy Meal, și mi-am dat seama că nu pot să-i car pe toți în cârcă prin cioburi, pulberi și flăcări, drept pentru care i-am transformat în agrafe de birou. Am strâns frumos agrafele de pe jos și le-am prins de marginea clipboardului. Erau niște agrafe mari și cam fără rost, din plastic roz, din alea care se rup dacă prinzi cu ele mai mult de zece foi. Mi-am îndreptat taiorașul și mă pregăteam să ies cu misiunea îndeplinită, când, într-un ring de dans, îl zăresc pe Iason. N-aveam mari lucruri să ne spunem, dar am mai întârziat un minut cu ochii asupra lui. Iason al meu se ducea la câte un om și dansa cu acela câte-un tango. Repede m-am lămurit că tangoul era doar un pretext pentru ca tatăl copiilor mei să își pună fruntea pe umărul câte unui necunoscut, repetând de-aiurea o frază, am impresia că plângând: n-am putut s-o salvez, sunt un nenorocit, n-am putut s-o salvez. La un moment dat îi întrerup dansul și îi cer să se trezească – alo! pe ce lume trăiești? Iason, extrem de tulburat, îmi repetă și mie aceeași frază: sunt un nenorocit, n-am putut s-o salvez. Intru și mai bine în vocea maică-mii și îi spun înțepată: băi, da’ de nimic nu ești în stare! El se uită la mine în continuare pierdut și îndurerat, iar într-un târziu îmi dau și eu seama că nu despre mine era vorba. M-a cuprins atunci un întuneric foarte milos, așa că l-am lăsat să mai danseze cu mine un tango, să se mai descarce. După acest ultim dans de doliu și infinite remușcări, m-am desprins de Iason și mi-am scos cu bine copiii din mall, menținându-i încă o vreme sub formă de agrafe, cât să mă liniștesc și eu după o zi haotică.

Matrix

15/04/2018 § Lasă un comentariu

Aveam o viață dublă. Noaptea mă urcam la volan și făceam cu viteză mică același și același traseu, privind cu atenție ce se întâmplă pe partea dreaptă. Știu sigur că aveam o viață dublă și nu doar o rutină nocturnă, pentru că aveam în permanență senzația că evadez, că lucrez pe ascuns, că plimbările mele ilicite mi-ar putea strica o altă viață. Noapte de noapte, conduceam pe strada Apusului și făceam stânga spre Roșu. Exact după ce făceam stânga pe Uverturii, încetineam și priveam cu maximă atenție partea dreaptă a străzii. Întuneric, frig și liniște. În fiecare noapte lucrurile stăteau la fel, până când a apărut. În una din nopți, chiar în locul unde-mi mijeam ochii să prind cât mai multe detalii, a apărut o pagodă. Pagoda era luminată de neoane. În curtea pagodei, foarte aproape de gard, o rolă de fildeș cu manivelă. Părea că neoanele pentru asta erau, pentru a pune în lumină rola de fildeș. În fiecare noapte mă urcam la volan și mă duceam să mă uit la rola aia care stătea în curtea pagodei de parcă ar fi fost o fântână. Într-una din nopți, în mașina mea a apărut un bărbat din cealaltă viață, care-mi spunea că nu vrea să mă mai uit la așa ceva, nu e nimic că trec noapte de noapte pe-acolo dar să nu mă mai uit cu atenție că e foarte periculos, să nu mă mai uit la rola aia. Când vorbea de pagoda cu rolă de fildeș, bărbatului nu-i venea să creadă că s-a ajuns la așa ceva, blestema politica internă și externă, corporațiile, patriarhia, etc. Pe mine mă deranja individul ăsta. Mă interesa foarte tare pagoda, mă hotărâsem să mă ocup de ea, să o susțin, deși îmi era foarte clar că îmi asumam niște riscuri aberante. După noaptea asta plină de sfaturi prețioase, mi-am continuat plimbările netulburată. Cu fiecare noapte, imaginea pagodei se limpezea, se mai adăuga o umbră, o lumină, un detaliu. Ceea ce părea inițial o fântână sau o râșniță sau o moară, era o rotativă tipografică (sau de intaglio, sau de ștanțare în relief, poate pentru pielărie, poate pentru nevăzători, sau poate doar pentru aluaturi și tăieței) cu matriță sculptată în fildeș. Din momentul în care gândul meu a luat-o în direcția unei tiparnițe pentru tăieței, viața a încetat să-mi mai pară dublă și am răsuflat ușurată, găsind în sfârșit un fundament al deschiderii mele față de strania construcție.

O să mi se-mplinească o dorință

13/04/2018 § Lasă un comentariu

Stăteam pe mijlocul trotuarului și mă uitam la cer. Cerul era pantone 2728 c. Pe cer erau curcubeie. Mici, mari, zbîrlite în toate direcțiile, peste 30 de curcubeie. Mă uitam cu mâna la gură, îngrozită, nicidecum bucuroasă ca la 1, maxim două. Ce înseamnă toate curcubeiele astea? De ce s-au refugiat toate aici? Păreau alungate din alte locuri, poate încă le mai urmărea cineva, păreau să ceară azil. Stăteau în fața mea ca  la poarta cetății. M-am uitat în jos să verific dacă se reflectă în ceva, dacă nu mi s-au stricat ochii, cât de mare-i iluzia? Pe jos, în loc de bulevarde, oameni și mașini, se întindea o magmă de hematit iridiscent cât vedeai cu ochii. Pe dos decât ar fi părut normal, asta m-a liniștit. M-am uitat din nou la cer, curcubeiele erau tot acolo, parcă așteptau să mă opresc din foșgăială ca să poată da drumul la film. Și a început. Cerul s-a spart fix în mijloc, cioburi uriașe scuturându-se în magma de hematit, altele scuturându-mi-se fix în cap, altele rămânând agățate de boltă și fluturând în jurul spărturii. Prin care cădeau stele. Roiuri, roiuri, roiuri de stele. Eu vorbeam singură. Stele căzătoare? Uaaa! Da’ dacă-s doar artificii! Că prea vin ele în jerbe. M-am uitat prostită multă multă vreme, stelele se tot revărsau în cascade, apoi, când m-am convins că sunt chiar stele și nici nu seamănă cu artificiile, am început și eu – în sfââârșit – să mă bucur. După ce m-am bucurat pe îndelete, am exclamat: stele căzătoare! tre’ să-mi pun o dorință! De la strigătul ăsta m-am trezit. Mi-am pus dorința și-apoi am adormit la loc foarte mulțumită.

 

Așa și cu urșii panda

12/04/2018 § Lasă un comentariu

„The very word ‘ornamentation’ smacks of a metaphysical assumption. That this so-called ornamentation does not necessarily have some sexual significance is exemplified by the many instances where its releasing function is of a purely social nature. Nothing can be more ornamental than the crest of night herons or the striking patterns of the wings of many ducks. Yet the former functions as the organ of a peace-making ceremony without any sexual meaning, while the latter serves as a releaser of the reactions of flying in a flock or of holding socially together.

There are indeed very few structural and color designs that function as releasers automatically, without the aid of special instinctive acts displaying them. The only example of such ‘automatic releasers’ at present known to me, is represented by the devices eliciting the flying-in-pursuit reactions in a great many social birds. All of them are color patterns invisible in the sitting bird, but are suddenly and strikingly unfolded at the moment of taking flight. Such patterns are often found in the tail, as in case of the blue-and-yellow design of the Shell Parakeet, the white lateral feathers in the tails of tits, shrikes, doves and hosts of other birds. Often the lower back, covered in the sitting bird by the wings, is white or of some striking color, as in the Bullfinch, the Bean Goose and others. A very high differentiation of this type of automatic releaser has been attained by numerous species of the anatide order, of which many bear special releasing patterns on their wings.

The night herons of the three genera Nycticorax, Nyctanassa and Cochlearius have exactly the same greeting or peace-ceremony, the function of which I have likened above to that of a friendly dog’s tail-wagging. In this ceremony the upper side of the head is presented to the fellow-member of the species who is to be appeased. All of the three genera possess elongated plumes on the top of their heads that serve to emphasize the movements executed in the ceremony and evidently they were especially evolved for this particular end. Yet the ceremony is executed with success also by young birds, though still lacking the elongated and conspicuously colored plumes.

It is but a ‘convention’ that the tail-wagging of a dog expresses and transmits a peaceable mood to the fellow-member of the species while a similar movement in Felidae is the expression of quite a different and nearly contrary emotion. As regards the function of tail-wagging, its meaning in the different animals could just as well be distributed in the opposite way. If ever we find an explanation of why the movements are executed just so and mean just that, this explanation will be chiefly historical.

On seeing one animal beginning to perform some action and thereby inciting a fellow-member of the flock or herd to do likewise, the human observer is prone to assume an ‘instinct of imitation’ on the part of the second individual to explain its behavior. The process, however, on which this seeming imitation is really based, very closely resembles that very direct transmitting of moods from one individual to another, which we can so often observe in ourselves. The ‘contagious’ reactions of laughing, yawning and the like, at first sight seem very different from the complicated serial actions transmitted in a similar way in animals, yet, being also inherited possessions of the species, they are directly comparable to them.

Everyone familiar with bird behavior knows that none of the larger birds ever takes wing without noticeable preparations, gathering themselves a number of times in quick succession for the effort of leaping into the air and, seemingly at the very last moment, refraining from doing so. It is only after a considerable repetition of these initiating movements that the bird finally takes the plunge. The importance of taking to wing synchronously is evident in all species flying in flocks, so that it is no wonder that these initiating movements of taking the air have attained a special function as releasers in social birds. They transmit the specific excitation from one bird to the other until, after an interval of mutual stimulation, the threshold of the whole reaction is so far lowered that the final stimulation issuing from the first bird actually taking wing, is sure to cause all members of the flock to follow. In the Greylag Goose this kind of mutual stimulation is so important that flocks containing many members actually take the air much more often than others, which consist of only a few birds. The individual bird sending out specific stimulation receives it back ‘with interest’ from the fellow-members of the flock and it is this ‘interest’ that increases with their number.

Especially interesting is a certain symbolic movement of the Gannet, in which the bird sitting on the nest site ‘pretends’ to take building material from the bill of an imaginary mate and to build it into a nest which at the time being does not yet exist or need not necessarily exist.

I am referring to the social defending reaction in the Jackdaw and in the Raven. Of both these species I possessed a very tame individual who was extremely attached to my person, responding to me with all its social reactions. When I tried to elicit the response of defending a companion by gripping a fellow-member of the species and showing it thus to each bird, I got exactly contrary reactions in the two species. The Jackdaw instantly attacked me with the utmost intensity and pecked viciously at my hand that was holding the other Jackdaw, although the latter was an individual for whom it had a strong personal hate and whom, not very long before, it had so maltreated that I had to separate the birds. The Raven, on the other hand, displayed a much less reflex-like response. When I grasped a young Raven, whom my tame old male thoroughly disliked, he instantly flew on my shoulder and from this position took advantage of the young bird’s helplessness to peck at it, without giving the call and the movements characteristic of social defense. But when, sometime later, his mate, by playing with my mother’s knitting, got so entangled with it that she could not get away, the male furiously attacked the servant girl who was trying to extricate her. On this occasion he displayed the full reaction of social defense which, in the Raven, is similar to that of the Jackdaw.

Heinroth failed to breed hand-reared Great Horned Owls, Ravens and other birds, for no other reason than that these tame individuals responded sexually to their keepers instead of to each other. In a very few cases known, the bird whose sexual reactions were thus directed toward man, finally accepted a fellow-member of the species which, however, was always regarded as a rather poor substitute for the beloved human and was instantly abandoned whenever the latter appeared. This is what we might call a super-individual conditioning to the species and certainly it is the chief biological task of imprinting to establish a sort of consciousness of species in the young bird, if we may use the term ‘consciousness’ in so broad a sense. One might say metaphorically, that imprinting fills out the spaces left vacant in the picture of the proper species, outlined in the bird’s perceptory world by the data given by innate receptory patterns, very much as medieval artists in drawing astronomic maps, accommodated the pictures of the heraldic creatures of the zodiac between the predetermined points given by the position of the stars. Just as the imagination of such an artist is given the more freedom the smaller the number of stars which must be accommodated in the picture, so also is the scope of imprinting the greater, the fewer and the less specific are the characters of the species represented in innate perceptory patterns.

It has been credibly reported that boats were followed by Greylag goslings when the parent birds had been driven away, very probably at exactly the right moment to elicit the looking-up reaction. The lack of specificity which is so remarkable in the gosling’s first responses to form and sound is, to an extent, compensated by its specificity in time. The looking-up reaction once performed, it is extremely difficult and possible only by very forceful means to induce the gosling to follow any other object than the one releasing its very first greeting reaction.

Notwithstanding the fact that the celluloid ball had no feathers, the bird minutely went through all the movements of preening the short plumage of another bird’s head. One most interesting item in the behavior of this bird was that evidently he was treating the celluloid ball as the head of a fellow-member of the species. All actions which he performed in connection with it were such as are normally directed toward the head of another parakeet. If the ball was attached to the bars of the cage in such a manner that the bird was at liberty to take any position relative to it by holding on to the bars, he would always do so at such a level that his own head would be at exactly the same height as the celluloid ball. When I attached it closely to a horizontal perch, so that it was much lower than the head of the sitting bird, he would be at a loss what to do with his companion and looked ‘embarrassed.’ Throwing the ball loosely on the floor of the cage elicited the same response as the death of the only cage-mate does in Shell Parakeets, namely, the bird fell absolutely silent and sat still in the ‘fright-attitude’ with feathers depressed close to the elongated body”.

K. Lorenz – The Companion in the Bird’s World

Poate mâine

11/04/2018 § 3 comentarii

Care dintre voi e cu păsările? a întrebat Japoneza. Arătătoarele s-au îndreptat spre mine. Bine, acum să nu crezi că știu ceva despre păsări, i-am zis. Duminică, în Parcul Văcărești, are loc Ziua Păsărilor. „Cei care doresc să participe la tur sunt rugați să se echipeze corespunzător: binoclu, pantaloni lungi, bocanci sau pantofi de teren, șepci sau pălării, cremă de soare”. E așa de complicat totul, duminica păsările se pregătesc și ele pentru ziua de luni, nu e o zi bine aleasă. Asta a fost toată conversația. Doar că după ce a plecat Japoneza mi-am dat seama că încă nu au venit rândunelele. Și e deja foarte târziu. „Robert Ritter Von Dombrowski dă următoarele date despre migrația rândunicilor din România: 1896. Primul exemplar la 18 martie; de la această dată până la 24, numai exemplare singuratice, în diferite puncte ale țării; de la această ultimă dată până la 4 aprilie, au fost observate pâlcuri mai mici, în deosebi în ținuturile de pe lângă Dunăre; la 5, 6, 7, cârduri mai mari, așa că la 8 majoritatea rândunicilor sosiseră, cu toate că au mai fost observate pâlcuri de rândunici migratoare până la mijlocul lunii. 1897. Primul exemplar, la 20 martie. Sosirea maselor principale, între 1—5 aprilie. 1898. La 19 martie au fost observate 10 rândunici; dela 21—29, mereu cârduri mici. Sosirea maselor principale, între 1—10 aprilie. 1899. Sosirea primelor pâlcuri, de zece până la douăsprezece exemplare, în 14 martie; masele principale, între 2—4 aprilie, dar rândunici migratoare s-au mai observat până la mijlocul lunii. 1900. Sosirea, în pâlcuri mici, la 18 martie; până la 27 numai puține, singuratice; pasajul principal, dela 30 martie până la 5 aprilie. 1901. Primul exemplar la 21 martie; sosirea maselor principale, între 1 și 7 aprilie. 1902. Patru exemplare la 25 martie, sosirea maselor principale, între 5 și 10 aprilie. 1903. Primul exemplar la 22 martie; de aici până la 2 aprilie, observate numai arareori; dela această dată până la 6 aprilie, sosirea maselor principale. 1904. Sosirea la 18 martie; masele principale însă, abia în primele zile ale lui aprilie. 1905. Primele trei exemplare la 20 martie; la 27 și 28, s-au văzut deja cârduri mai mari; masa principală însă a sosit abia între 7—11 aprilie. 1906. Primul exemplar, la 14 martie. Sosirea maselor principale, între 26 martie și 10 aprilie. 1907. Sosirea în număr mic, la 19 martie; până la 25, numai foarte puține. Pasajul principal, dela 26 martie până la 8 aprilie. 1908. Cinci exemplare la 13 martie. Sosirea maselor principale, între 25 martie și 10 aprilie”.

Deci undeva la graniță, cineva așteaptă intrarea primului exemplar!

În altă ordine, am visat că eram capul mafiei braziliene și că aveam tot mapamondul sub control, deoarece dețineam monopolul asupra unei tehnologii de predicție a cutremurelor. Piața asigurărilor era toată a mea. Politicul era și el tot al meu. Practicam și niște taxe doar cu puțin mai mici decât valoarea totală a pierderilor neanticipate. Trimiteam și VIP-uri în zonele seismice la momentul potrivit, cât să se sperie bine (sau să moară, dacă e!). În plus le impusesem brazilienilor să vorbească portugheza portugheză în locul portughezei braziliene, pe motiv că portugheza braziliană nu e economică și că cea portugheză e autofagă, deci super-economică. Și operam tot felul de controale. Intrușii pronunțau ori colslou, ori coleșterol. Numai brazilienii care erau alături de mine pronunțau cleștîrul.

110,0 lei

10/04/2018 § Lasă un comentariu

Eram într-o librărie și încercam să cumpăr o carte. N-aveam prea mare tragere de inimă, iar numai porcării. Mi-era foarte silă de multitudinea de cărți înconjurătoare și eram foarte tristă că toate teancurile alea de hârtie se numeau cărți. Părea dintr-o dată că a spune „carte bună” e o contradicție în termeni, în timp ce „carte proastă” ar fi un pleonasm. Mă oprisem în dreptul unei cărți vechi din editura Meridiane ca în fața unui altar închinat obsolescenței. Era o carte despre grădini. Am întors cartea ca să-i citesc prețul. 110,0 lei. Prețul era scris cu pix sidefat. Din cauza pixului aceluia sidefat mi s-a strâns stomacul. Îmi venea să râd și să plâng. Mina aia sidefată era o marcă a epocii în plus. Indica prețuirea. Le-am întrebat pe vânzătoare: știți cumva dacă Anticariatul Unu a fost cumpărat de Cărturești? Ele mi-au răspuns: păi e foarte posibil să fi fost împreună de la început. Hm, așa mă gândeam și eu, le-am răspuns. Am plecat de-acolo ca din cel mai periculos loc posibil.