Ardeii

29/09/2016 § Lasă un comentariu

Atâta că frunzele ardeilor erau pleoștite și ardeii neculeși și roșiile neculese dar frunzele lor vioaie, fructele lor prea închise la culoare, negre aproape, n-am mai zis nimic, n-am mai zis ce grădină frumoasă aveți, n-am mai zis vezi că ți se culcă ardeii, pentru că de ce să mai zic, nu mai voiam să vorbim una cu alta, numai una pe lângă alta, așa era mai corect, una cu alta nu mai voiam pentru că ea urma să zică știu sau păi da sau tre’ să ud să culeg, dar așa, că am tăcut, a început să zică de o mare volieră cu două niveluri, la etaj erau papagali de toate culorile și la parter iepurași, voliera stătea în curtea bisericii ca să se înnădească copilașii la ea, copilașii puteau fi văzuți umblând în fața adultului, trăgându-l pe acesta de o mână, fețele nu se distingeau dar totul era clar, ca două umbre la orizont, adultul era mai mult bărbat și copilașii erau mai mult fetițe, femeile aveau locul lor pe scaune, țineau fiecare un smartphone în mână și își puneau una alteia de ascultat zicând hai să ți-l pun pe fi-miu zicând tatălnostru la grădiniță și fiecare femeie avea un telefon cu un copil care spunea rugăciunea iar dacă totuși era și vreuna fără (telefon și copil), aceea trebuia să spună că i se face pielea de găină, intonația infantilă, rugăciunea peltică, țîșîurile, în jurul volierei, noaptea, cu ochii sticlind, pisicile-n genunchi, vulpile-n genunchi, lupii în genunchi, în genunchi și frunzele ardeilor, dar nu-i spun, nu zic nimic, doar când suferă de ceva, atunci și eu, și pe mine, dar pe mine mai tare, mă lasă mai greu, mă ține mai mult. Apoi mă întreabă singură dac-am văzut că n-a cules și că ardeii sunt pe ducă și zic da și ea îmi zice că pe-ăștia i-a lăsat special neculeși și-i păstrează pentru semințe, dacă vreau și eu, sunt deosebiți. Mai bine m-aș înțepa într-un spin, zic, așa aș mai înțelege. Îi zic de o pasăre care mănâncă numai spinii de trandafiri și lasă tulpina netedă. Așa da, îmi răspunde, așa îmi convine și mie, și se apleacă spre lucrătorii adp-ului iar ei se opresc și se uită în sus la noi, ca după avion, ștergându-și frunțile cu dosul palmei și sprijinindu-se în coada sapei, ei se uită la noi și gândesc ceva despre noi, fără să vorbească, iar noi îi privim, gândind ceva despre ei, ea cu glas tare – ce tot or face ăștia în bucățica aia de iarbă în fiecare zi nu înțeleg, eu gândesc altceva, în fiecare dimineață oamenii ăștia își lasă în urmă comunele răpciugoase, iau rata și vin aici în oraș, curăță toată ziua o bucățică de spațiu colorat, fac treaba asta de ani de zile, dar când treci pe lângă ei se uită tot ca țăranul prin gard la mașina străină venită prin hârtoapele rurale, lucind de lux și îndestulare, cum fu la oraș? cum să fie, tot frunze doar că acoperite de praf.

image

Subansambluri

29/09/2016 § Lasă un comentariu

image

La Grande Bellezza

28/09/2016 § Lasă un comentariu

Not bad

27/09/2016 § Lasă un comentariu

Trei pliculețe de Cortex, vă rog, cere bărbatul din fața mea. Ce simptome aveți? întreabă farmacista. Oricum, nu tușesc, răspunde bărbatul. Dar aveți febră? întreabă farmacista. Nu, dar puteam într-adevăr să am și febră, răspunde el, de fapt lipsa tusei și a febrei chiar mă consolează. Mă consolează mai mult decât un ou. Eu mereu mă gândesc la ou. Unii stau cu drobul de sare deasupra capului, alții cu sabia lui Damocles, eu stau cu oul lui James Clavell, tipul cu Șogunul. În fine, și cum stăteau ei în închisoare de ani de zile și nu mai mâncaseră o bucată de carne de ani de zile și niciun fir de proteină de ani de zile și cum erau ei amenințați de beri-beri, unul dintre ei reușește să facă rost de un ou și i-l oferă slăbitului său prieten. Slăbitul prieten mănâncă raritatea iar binefăcătorul îl întreabă mândru de fapta sa bună: ei, cum a fost oul? Și, bineînțeles, acela fiind englez, răspunde: not bad! După care urmează o dezlănțuire moralizatoare a binefăcătorului, cum? după ani de foamete și boli și agonie, după riscuri și sacrificii și compromisuri pntru obținerea unui ou, când proteina e mai rară ca apa pe Arrakis, tu n-ai altceva de zis decât not bad?! Bărbatul face o pauză, să se asigure că farmacista a înțeles: acest ou, despre acest ou vorbesc. O privește întrebător, parcă ar vrea să știe, cumva în depozit ouă din astea aveți? Sunt extrem de sănătoase ouăle, spune farmacista. Și dacă te arzi sau te opărești. Nici nu-ți rămân semne. Dar numai albușul. Și, bineînțeles, reia bărbatul, după ce am citit apologia oului, m-am dus chiar în momentul următor și am mâncat câteva chiftele, goale, îmi amintesc, trăind la maxim epifania proteică. Cred că acele chiftele au fost primele de care am fost cu adevărat conștient. De-asta zic, bine că nu am febră și nu tușesc. Să nu mai zic de boli grave. Din păcate, se scuză farmacista, nu ținem Cortex dar pot să vă dau un echivalent, ce simptome aveți? Știți, e ca și când aș fi luat o gură de apă prea mare, eventual o mare gură de apă minerală, blocajul acela în piept.

image

Sic transit

25/09/2016 § Lasă un comentariu

Picior peste picior

24/09/2016 § Lasă un comentariu

Dentistul ceruse atunci o baionetă îngustă și o mustrase pe asistenta care îi adusese o baionetă lată. Cum crezi tu că pot să bag o baionetă lată în Doi-Opt, întrebase, iar ea îi răspunsese neintimidată că Doi-Optul e un dinte mare și așa i s-a părut normal. Eu mă întrebasem câte instrumente dentare o să mai apuc să învăț și îmi propusesem să mă gândesc mai mult la volume și unghiuri. Dentistul îmi pusese măseaua în palmă și îmi spusese păstrați-o, am zeci de ani de experiență dar asta e prima măsea pe care-o văd șezând picior peste picior. O luasem cu mine acasă și o așezasem în fund, cu picioarele atârnate spre hol, sus pe ușa de la dormitor, pe care nu o închid niciodată. Din când în când dimineața îi aruncam o privire și îmi spuneam că măcar o parte din mine stă foarte comod. Așteptam însă zi de zi să se deranjeze. Știam că se va deranja, așa cum știam chestia asta despre firele de păr. Din când în când, măseaua se foia ușor și schimba picioarele între ele. După ce evenimentul trecea, își aduna din nou picioarele în poziția în care o găsise dentistul. Nu își inversa picioarele înainte de cutremur, dar o făcea de multe ori când mă îmbolnăveam. Nu la orice boală, doar când mi se puneau diagnostice greșite. Inversase picioarele când mi se prescriseseră pastile de inimă, iar eu aveam de fapt pleurezie, când în loc să-mi facă puncție în ficat, un rezident îmi perforase plămânul, când interpretând greșit un cucui, medicii se pregăteau să-mi desfacă craniul. După o vreme, am observat că mă atenționa și cu privire la diagnosticele altora. Dacă mama primea regim de legume crude iar măseaua tot își ținea picioarele invers, trebuia să insist cu văzutul altui doctor până când ajungeam la cel care indica regim de carne și ouă. Dacă Figaro primea medicație cu somnifere, trebuia să îl ținem cu lumina aprinsă noaptea și să îl obligăm să se uite la bec zece minute din oră în oră. Astăzi, măseaua mea făcea ceva neobișnuit. Nu-și mai inversase picioarele, în schimb stătea la locul ei crăcănată cât putea de mult. M-am uitat la ea nervoasă, hait, sunt gravidă! Măseaua se tot crăcăna, cumva alarmată. M-am spălat și-am ieșit din casă cu gândul să-mi iau prăjituri. Începusem o cură de slăbire și era clar că măseaua asta voia să-mi spună, că mă aflu pe drumul greșit. În ușa cofetăriei stăteau Ana și Jim. Nici nu ieșeau, nici nu intrau. Mă gândisem cu groază că fata aia stă acolo și studiază, învață arome sau ce-o fi făcând. Mă pregăteam să dau un ocol de piață ca să nu îi deranjez, când Ana se întoarce la mine, vesel turuind: dacă m-ați fi văzut atunci cu ce lacrimi plângeam, dar nu erau de crocodil, dacă m-ați fi văzut! Arăta ca un copil care după un plâns zdravăn începe să râdă, grăbit să-și verse toate peripețiile. Mă aplec peste Jim și-i caut fața, dau franjurii la o parte, pac, ochii lui, nu așa de veseli ca ai Anei, parcă puțin sictiriți, bine că acum vreți toți să mă vedeți. Se întinde pe burtă, oftând. Ce s-a întâmplat cu pleoapele? întreb. Aaa, le-am descusut, îmi spune ea. Nu ne-am lăsat și le-am descusut. Am fost la un medic care ne-a zis că asta cu cusutul pleoapelor e o prostie, e doar o iluzie că aperi ochiul de praf, ba dacă le coși nici nu mai vezi dacă în spatele lor e vreo infecție și nu poți să cureți. Le-am descusut și suntem mai bine, avem un ulcer corneal, atât. Ana turuie și îmi tot spune – dacă m-ați fi văzut cum plângeam! Nu-mi dau seama dacă o zice ca pe un fapt de laudă sau unul de rușine. Jim încearcă fără prea mare chef să joace rolul vindecatului, se uită la vitrină și convertește prăjiturile în petkult sensitive.

image

Tîgîdîm pîș-pîș

22/09/2016 § Lasă un comentariu

Mă gândeam la maimuțele acelea superbe, cu brațe neasemuit de lungi, cu brațe atât de lungi încât par barele unui leagăn, cu picioarele îndoite să formeze un scăunel, balansându-se. Și fluierând. Fluierând, tată, fluierând. Maimuțele alea fluieră-vânt. Ziceam ce bine de ele, libere ca stolul cerului, cum se învârt ele pe o cracă, apoi pe alta, își iau avânt și umblă așa, creanga. Și mă-ntrebam cum ar fi ele fără copaci, târându-și mâinile alea pe lângă tălpi și nemaizburând, numai – cum scanda un grup de fete aseară în spatele meu – tîgîdîm pîș-pîș, tîgîdîm pîș-pîș, vine primul purceluș – iar eu mă gândeam că rima e șchioapă, gata să mă întorc la ele și să le-azvârlu concluzia în față, râdeți, voi, râdeți, dar e șchioapă de dă în groapă. Mă gândeam la purcelîș, la rât, la sârmulițele menite să împiedice râmatul, ca la fetițele cu sforicele roșii în urechi; crezusem întotdeauna că găuritul lobilor pentru cercei era urmat de ațișoare albe și că ața se înroșea de la sânge, nici prin cap nu-mi trecea că se pune ață roșie să nu se deoache. Nici mai târziu n-am aprobat alegerea aței roșii, e ca și când ai alege să învelești o rană într-un pansament vopsit. Tîgîdîm, pîș-pîș. La maimuțele acelea superbe mă gândeam când măturam asfaltul cu sacoșele mele, când le lăsam în hol pe gresie, privindu-le ca într-un moment de decorporalizare, ca pe un balast organic, planând superioară peste propriile-mi puncte de sprijin – sacoșele nemuritoare, tîgîdîm pîșpîșul spre orele următoare, ziua de mâine, și chiar spre viața de apoi câte unele. Cineva să taie deodată toți copacii acelor maimuțe superbe, așa cum mi-au tăiat mie vecinii cablul, ba la o privire mai atentă, așa cum vecinii i-au tăiat lui Kitsune corzile vocale, spre a-mi da de înțeles că și pe ei îi deranjează cântecele sale nocturne. Mă gândeam ca ea, cu comportamentul ei de-acum, să fie bărbatul, iar el, cu comportamentul lui, să fie femeia. Avusesem iar una din zilele alea în care făcusem greșeli în lanț, muream de rușine și n-aveam niciun țap ispășitor prin apropiere, iar păgubiții și faultații își cereau iertare și spuneau că n-au vrut, fără nicio ironie și fără vinovății trucate, doar mâhniți de toate aceste conjuncturi nefaste. Mi-i aminteam ca pe un șir de somnambuli, așteptând o condamnare, o merităm, pentru ea stăm chiar și la coadă, cărora nici prin cap nu le trecea că au făcut un lucru bun sau mai multe, despre astea nu știau. Mă sprijineam în greșelile mele ca-n niște cârje, ajungeam cu ele undeva, nu știu unde. Apoi iar mă gândeam la comportamentul ei ca el și al lui ca ea. Și la al lui ca celălalt și la al celuilalt ca el și la al celeilalte ca el și la al ei ca cealalta celuilalt și la cealalta celuilalt ca celălalt dar mai ales la el, mă gândeam, și la comportamentul ca cealalta celuilalt și la mine. Mă gândeam la mine ca la corzile vocale ale lui Kitsune.

image