Fire

Sunt de formaţie rîcîitor şi întotdeauna m-am gândit că lucrurile pe care le-am meşteşugit de-a lungul vieţii le voi lăsa cuiva care să înţeleagă limbajul lemnului, acesta fiind materialul în care îmi lucrez lumea înconjurătoare. Acum, că a venit momentul să predau ştafeta, m-am răzgândit. Odată cu visele copilăriei l-am pierdut şi pe acela de a-mi lăsa moştenirea unui rîcîitor novice, şi-asta pentru că nu reuşesc să îmbătrânesc în termenul pe care mi l-am propus. Iniţial a fost o constatare tristă, pentru că am fost educat în spiritul unei succesiuni oarecum cronologice. Am plutit câţiva ani în derivă, fără să-mi dau seama ce se va alege de rîcîitul meu. Mă gândeam că nici a hotărî extincţia lui nu ar fi chiar o abatere de la tradiţii. Dar nu simţeam nimic murind. Cu toate că lumea de lemn le pare multora excesiv de silenţioasă, ştiam prea bine că era atâta forfotă în ea încât a lăsa rîcîitul de izbelişte ar fi însemnat să hotărăsc în numele prea multor fiinţe invizibile. Micile temeri legate de faptul că lingura fusese deja inventată, îmi erau alungate constant. A fost inventată, dar nu de toată lumea, iată unde mai e de lucrat. Acestea îmi fuseseră gândurile în jurul cărora mă disciplinam când mă dobora setea şi stăteam cu gura deschisă sperând că se va găsi un vânt care să intre în ea, aducînd un buchet de picături, nu-mi păsa că în ele s-ar fi putut citi uzura, n-am un gust selectiv, ci mai degrabă unul expectativ.
Toate acestea sunt undeva în urmă. Meseria de rîcîitor nu va fi lăsată în spinarea celui mai promiţător hamal şi nici nu mai poate fi încheiată. În absenţa oricărei transcendenţe, cât de curios, rîcîitul a fost deja transformat. Începuturile sale se află încă în lemn şi în unghii, iar recunoaşterea jumătăţii lui de prezenţă mă aduce într-o stare de beatitudine, foarte aproape de leşinul etern, dar continuarea mi-a fost furată. Nu mă aşteptam deloc la un astfel de deznodământ care să lase un capăt al sforii în cubul de zahăr candel primordial, ducându-l pe celălalt atât de departe şi răsfirat, ca şi când lumea de lemn s-ar fi descompus ea însăşi în fascicule luminoase, adunate toate într-o mână de tâlhar.
De unde mă aflu acum, recunosc strângerea lui de mână şi ştiu că e un rîcîitor dar toate materialele, tehnicile, reţetele şi obiectele pe care altădată le-aş fi dat mai departe se află exact în afara limbajului comun, impregnate dar goale precum hainele răposaţilor. Nu peste mult timp, îmi vor dispărea şi cele mai mărunte explicaţii iar nisipul se va întinde sclipind.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.