X

Nu m-am supărat pe lebăda care s-a repezit cu ciocu-n barcă şi a înclinat-o până s-a umplut de apă, nu m-am supărat nici când a lovit c-o aripă de s-a fracturat ditai rama de răşină epoxidică, lebăda e la ea acasă, eu cu răşina mea epoxidică îi tai casa în felii, felii, eu culeg chihlimbarul din lacul ei, eu cu mâna mea crescătoare şi descrescătoare îi umplu picioarele de mâl, tulburând suprafaţa plană, băgând-o în spaţiu, înecând. Şi nesupărându-mă trag de mine la mal şi mă împing spre iarbă, prefăcându-mă că-s după melcii albi, dar melcii albi au fost striviţi de mult, şi inerţial culeg ce e la îndemână, strâng în pumn, ar trebui să aibă lumină dar nu, îi strâng ca pe alice şi îi las să mişte din genele de pe burtă, am încredere-n ei că n-o să mă lase să-i omor, că în mine, nu, şi merg şi merg şi trec foarte multe zile, multe-multe, între timp mănânc, dorm, mă uit la filme, îmi schimb măsurile, apoi cândva desfac pumnul şi mă uit şi, la fel, nu au lumină deloc; şi-i duc înapoi, cel puţin le caut alt întuneric şi intru în pânza mare şi neagră, e gol e gol i-atât de negru şi gol, e gol ca o catedrală, ca un crater, ca un coridor, şi-i las acolo pe jos. şi când dau să plec, totul se schimbă, atât de mult încât uit repede tot, se schimbă altfel decât mi-aş putea lipi de memorie, pe mătasea neagră de tot apare-ntr-un fel de parcă se uită la mine, şi se uită anume ca să îl văd. e mare şi atâta pot să zic, nu-mi vine nimic în minte pentru că nu vreau să-mi vină pentru că nu vreau să fiu cât el, e imens. şi răspândeşte cea mai artificială lumină, atât de artificială încât nu poate fi descompusă şi dacă n-am chef şi dacă nu vreau şi uite dacă iar n-am chef nu-i spun în niciun fel, pentru că nu stă el într-un cuvânt sau într-un grad de comparaţie sau într-un joc optic, fiind, aşa cum am spus: imens.  şi când mă uit la tot întunericul din jur, pentru că, iată, pot, când mă uit la întuneric, în creierii lui apare el, în creierii inimii lui, cu lumina cea mai artificială şi mai frumoasă, atât de frumoasă încât mi-aş dori să fiu electrician, unul care să se închine, care să se-ngrozească, care să ducă mâna la gură şi să cadă-n genunchi şi să fie găsit mort a doua zi, lovit de trăznet să se spună, atât de frumoasă încât terifiantă până-n măduva oaselor, ca îngheţarea îngheţărilor îngheţărilor.  aşa că n-aveam cum să mă supăr pe lebădă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.