şi

a început să-mi crească în cap un aspirator de frunze, ceva ca o trompă cu urechi de elefant şi corp de meduză, ceva ca o caracatiţă tricotată, ceva ca o hotă, ca un tobogan, ca o iguană, ca o pastilă de carbid, ca o nişă în stomac, ca o prăpastie căptuşită cu ferigă, ca o gură de balaur, ca o marerece, ca un ciorap desculţ, ca o cutie de ceai ruginit, ca un rechin foarte fin şi foarte exact, ca un expres, ca un tunel rapid, ca un burlan pluvial. şi-arunc în el tot ce nu-mi trebuie şi nu mai am timp să triez, moare de foame câteodată şi inventez lucruri care nu-mi trebuie ca să-i dau de mâncare sacului fără lup, nu pot să lipsesc, nu mă lasă să îl îndop şi să îl îndes pentru că mult prea repede înghite şi mult prea repede orice mâncare dispare, dispar şi eu, ce inevitabil, dispar în propriul meu cap, trist, da’ noroc că n-apuc să-mi cânt prohodul pentru că-mi înghite şi pomenirea, mestecând sobor după sobor şi-apoi sobol după sobol, ştiţi voi, toate astea, vermine şi vermude, mi-a crescut în cap un rozător, talaş, rumeguş, pilitură, şpan, movile, muşuroaie, scurmă. şi-ai zice că nu se opreşte, că până nu râşneşte tot, nu se lasă. şi când toate sunt în halul ăsta, toate – nu numai eu, când nu mai aud decât huruitul şi industria lui avidă şi fierătaniile lui de dinţi şi clefăielile lui de mucilagiu carnivor, sub mine se strecoară o insulă,  mă ridică, mă ţine şi înoată;  se ridică sub mine întâmplarea ţestoasă, se desprinde balonul cu aer cald şi nacela se strecoară sub abis ca un liman care vine spre om şi se înfoaie de jur împrejur. atât. restu-l ţin pentru mine.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.