Azi
21/08/2011 § 16 comentarii
atunci au venit ierii fără niciun azi; pe-atunci eram un solz de grafit pe jumătate viu, fâşâiam de-un drum prin cava zăpezii, era iarnă; pe-atunci aproape un şarpe – aveam la gât un clopoţel, retrageţi-vă puţin le spunea clopoţelul fulgilor de zăpadă. şi ei întrebând în topire, de ce au şerpii sângele rece în cărţi? atunci mi s-a rupt primul vârf de creion, era înfipt în ceas, ca minutarul, şi am simţit cum scrisul îşi pune capăt literelor şi se duce în cimitirul Derulaţi-Înapoi; şi eu amuţind, lor nevenindu-le să creadă, mai puneau vârful în craterul dat prin ascuţitori şi nu stătea, se prăvălea de sute de ori, doar în cădere mai părea viu, ca băiatul care-şi cumpăra stopuri cardiace de la cofetărie, le desfăcea staniolul albastru, le mânca şi apoi înceta să mai bată din inimă în geamurile noastre cu lumini, unde obişnuia să ne ceară câte-un pahar cu apă; când înceta să bată îl aruncam pe scări şi doar atunci mişca, doar atunci părea viu; atunci aveam noi speranţa că o să-l doară. că n-o să se mai prefacă măcar. că o să se prindă de balustradă şi-o să se întoarcă spre noi să ne dea o mamă de bătaie de inimă. aşa ştiam. când au venit ierii, mi-a fost destul de rău, nu e nicio bucurie spuneai, şi aziul celor doi de ieri rostogolindu-se, fântâna de piatră din piept seca într-o clipă deşi îl prindeam, nu se suda, nu e nicio bucurie spuneai, şi eu întârziind în veştile tale ca într-un vis căruia n-am apucat să-i pun întrebările; întârziind, rămânând – clopoţelul şi cu mine – aproape prinşi, amândoi fără limbă. eu cu pielea de şarpe, na, mi-a rămas mare acum, ia-o! tu primind. cum de pe-asta o vrei? eu aruncându-mi privirea-n fântâna de piatră din piept, ninge de jos până sus, pare întoarsă pe dos, pare noapte, pe dos e căptuşită toată cu cristale, eu afundându-mi faţa în ninsoare. tu cu pielea de şarpe în mâini, mai ţine-o puţin până cresc, ele topindu-se, de ce au şerpii sângele rece în cărţi? şi-atunci îmi spui din nou de zoo-calomnii şi despre faptul că şerpii îmbracă temperatura ambientală.
ora25 
tristeţile tale par a fi mai degrabă nişte uimiri :) iar aziurile tale…mă simt ca atunci când, mică fiind, îmi lua o oră (alta decât) să străbat câţiva metri de aici până acolo, pentru că erau atâtea de văzut şi de făcut şi de auzit, bobiţele albe din tufe, frunza aia care dormea pe o piatră, un şir de furnici, o umbră pe asfalt, un foşnet mai aşam, o altă frunză care mă ruga s-o mângâi, ştii tu. doar că tu vorbeşti încă limba aia frumoasă pe care eu am uitat-o.
nu ai uitat, mi-ai amintit! ce bine că mi-ai amintit cât de mult îţi ia cercetatul de bobiţe şi umbre, cât de mult timp conţin bobiţele adică şi cât de mult se scurtează timpul când treci razant pe lângă tufe, se taie exact precum craca de sub picior. mă bucur foarte mult de comentariul ăsta. întârzierile într-adevăr sunt pline. :)
ţi-aş tot mulţumi, şi-îmi inchipui cum am fi amândouă nişte fiinţe pline de politeţe, făcând plecăciuni demne ca doi japonezi foarte mărunţei, după care bineînţeles ne-am izbi în grabă frunţile şi am începe să râdem şi să ne transformăm în dragoniţe în umbre în picături de apă în adieri şi ne-am juca. mmmmmm.
ca dragoniţele atunci să facem vîîîjjj! :) (dragoniţe cu mult mac şi susan)
şi încă o înclinare sobră de la niponiţa cu corn cu lapte (e o reţetă nouă de şarpe, cornul ajută la ciocnirea frunţilor îndepărtate).
iese din timp?
:) intră, iese, e un du-te vino temporal-atemporal.
nemurirea se amînă ;)
cornul lunii de lapte de pasăre. totul se leagă şi se dezleagă :) allons-y!
[…] Azi (via ora25) Posted by incaunipocrit on august 21, 2011 atunci au venit ierii fără niciun azi; pe-atunci eram un solz de grafit pe jumătate viu, fâşâiam de-un drum prin cava zăpezii, era iarnă; pe-atunci aproape un şarpe – aveam la gât un clopoţel, retrageţi-vă puţin le spunea clopoţelul fulgilor de zăpadă. şi ei întrebând în topire, de ce au şerpii sângele rece în cărţi? atunci mi s-a rupt primul vârf de creion, era înfipt în ceas, ca minutarul, şi am simţit cum scrisul îşi pune capăt literelor şi se … Read More […]
decât:
((
))
:) ia să ghicesc eu pe ce obraz e o geană căzută!
Azi e mereu pe fuga, abia de are timp sa ne salute din mers. Nu-l poti prinde si tintui locului, dar ce poti face este sa-i smulgi momente pe care sa le transformi in amintiri :)
eu asa fac!
dacă n-are el, să ne facem noi şi să-l salutăm din mers pe vârfuri :) poate fi făcut încăpător, foarte încăpător, să te pierzi în el se poate.
Da, se poate. pentru ca timpul e relativ, foarte relativ, cel mai relativ.
O ora poate trece ca un minut, un minut poate dura cat o ora iar o zi poate sa para cat o vara sau cat o seara sau cat o clipa…
;)
foarte adevărat :) mie-mi plac mai mult alea care rămân decât alea care trec, pentru că-mi place când timpul care zboară ocupă un spaţiu egal cu el însuşi şi „dacă timpul care zboară ocupă în orice moment, un spaţiu egal cu el însuşi, înseamnă că rămâne neclintit şi exact” :)
[…] când am ajuns la Arrhythmogenic Munchausen syndrome am zis Stop aici! Aici avem o treabă, poate am mai amintit de ea. Describes individuals who simulate or stimulate cardiac arrhythmias to gain medical attention. […]