Această bilă

Această mare bilă de sticlă este capul meu trimis să împrăştie popice de apă. Bila asta vitroasă nu sare, se învârte, doare, rămâne lipită de pardoseală, sufli peste ea şi se acoperă cu abur, se înfoliază într-o respiraţie care nu ajunge în interior, înăuntru e sticlă 100%, nicio bulă n-a scăpat la montaj, asta e mâna mea îmbrăţişând o coadă de ciocan, să mergem să spargem durerea de cap, durerea mare şi întreagă să se fărâmiţeze în cioburi mici, cioburile să se răspândească în toate cele, să facem o puzderie de tăişuri, să mestecăm aşchiile de durere, să le pisăm în dinţi, bila de sticlă începe să crape, o dată, de două ori, de trei ori, adjudecat, aproape că i-am desenat oasele, primul de sus e al meu, ridicăm cu grijă capacul, înăuntru striaţii de sticlă şi dune de sticlă şi valuri vitrificate, pare că odată mişcau, şi mai dăm o dată, ca să fim siguri că se ramifică spărturile, că putem lua un ciob, putem să-l punem sub limbă şi să-l ţinem acolo până când marginile i se vor rotunji şi va putea intra în colecţia aceea de cioburi-bomboane şlefuite de ape şi supte de guri de vărsare, bila mai există, se mai văd suprafeţe rotunde, asta nu ne bucură deloc, de aici ar putea fi reconstituit întregul, călcaţi pe ele, mai daţi-mi un picior de ajutor, mulţumesc, e ca atunci când mâna îmi amorţise şi ei călcau pe ea ca să mi-o dezmorţească şi nimeni nu se supăra, dimpotrivă, ce oameni săritori, când bila va fi adunată într-o pungă de cristale extrafine, linguriţe vor lua din ea şi vor face o cafea albă albă, mai albă decât cafeaua din apa florilor de portocal.

Piatra Stupizităţii

Umbla de la o vreme cu un coif, pe coif două aripi creşteau, ce sunt aripile astea întrebam, sunt aripi de lup de la zid spunea, eu păi de când au lupii aripi, el lasă-mă, sunt de la viaţa preluată din ciorile rondului, şi strângea în mica lui desagă Piatra Pitulării, Piatra Repetării, Piatra Stupizităţii, vezi că aia e cu d i-am spus, iar el lasă-mă, cu d e falsă, şi le îndesa, vezi că ai uitat Piatra Eschivei, şi el lasă-mă, ţi-ar trebui o Platoşă Ceaţă sau măcar o Platoşă Mizerie să ascunzi Platoşa Suflet, iar el, lasă-mă eu vreau Veşmânt Pisică sau Veşmânt Lacrimă, şi-atunci cum faci cu coiful de lup, şi atunci o să-ţi iei şi Cuţitul Muşcătură de Pisică? S-a uitat peste umăr la mine: vezi poate-mi iau Săgeata Răutate şi Sabia Orhidee ca să te enervez că ţie nu-ţi plac orhideele şi o să mori numai când o s-o vezi, ei bine, dacă ţi le iei pe astea, îmi iau şi eu evantaiele şi brăţările şi să vedem atunci, iar vocea lui se făcea tot mai mică ceceee cee evantaie? cee de care ce fel de brăţări? eu pot să-mi iau de care vreau că oamenii au mai multe puncte din start şi dacă vreau pot să te pun şi-n zgardă, pot să folosesc şi Pumnalul Foaie Neagră, pe ăsta tu habar n-ai să-l foloseşti, iar el începu să îşi lingă lăbuţele privindu-mă mirat şi liniştit ca un motan de casă, apoi se aşeză în poală şi ceru – mai zi-mi de brăţări şi de evantaie că aşam adorm cel mai bine. Iar eu am început cu Evantaiul 9 Trigrame ca să-l încurc, apoi i-am zis ce-i cu Clopotul Caisă şi Clopotul Gândac Auriu, cum poţi să chemi un monstru, cum poţi să-l pui pe modulul agresiv, sau poţi să-l pui pe modulul patrulare-prin-oraş sau pe modulul atacare. Şi el a adormit zâmbind, timp în care eu am strâns prin casă, multe pietre alunecaseră sub canapea, printre Pantofii Dumnezeului Dragon şi Papucii Estatici. 

Plexaura şi Galaxaura

Au fost odată ca niciodată, Plexaura şi Galaxaura, două siameze unite în zona aurei. Plexaura era oceanida of the weaving breeze. Galaxaura oceanida of the mist-clearing breeze. Principalii dăunători ai acestora erau nimfocitele, a căror misie nobilă se dorea a fi separarea siamezilor şi extremilor de pretutindeni cu ajutorul unor frumoase clopote de sticlă, precum şi a unor vaste rugăciuni olimpice. Clopotele aveau şi limbi, făcute anume pentru a măsura prin clinchet brizele, dar şi peştişori babel, pentru traducerea automată în alte credinţi a rugilor de mure pentru gurile de părinţi. Dacă alte oceanide, unite în zone crepusculare, au avut o soartă tristă, ajungând să umble de colo-colo disparate & despletite, intervenţiile chirurgicale asupra Plexaurei şi Galaxaurei nu avură rezultatul scontat. Dimpotrivă, clopotele de sticlă se topeau şi se uneau formând unul mai mare, cu o singură limbă, peştişorii babel se uneau în zona gurilor şi îşi tălmăceau doar propriile tăceri, nimfocitele se uneau unele cu altele formând o mare nimfă, numită şi „faza de odihnă”, apoi din nimfă ieşea o mare insectă mototolită. Despre naşterea acesteia, hronicarii consemnau: „Apăru un mănunchi de exudaţii străine. Tensiunea psihosferei se umflă din pricina presiunii şi senzaţia de hidoasă lăcomie nepământeană se scurse prin nervurile creaturii. Mai întâi se târî, apoi încercă un zbor dezordonat, spărgând toate clopotele cu un spasm şi încercând să îşi înfigă trompa în aura de Siam”.  Continuarea cu siguranţă că o ştiţi. 

Dragă atlasule,

Am cunoscut-o de curând pe fata care se plângea că harurile ei nu sunt primite. Se tânguia aşam, paloarea mea paloarea mea, dar nu suna doar manelistic, bătea mult în păcatele mele, păstrăviorul meu, nimfocita mea. Şi în timp ce se tânguia, întindea palmele şi şi le privea şi lacrimi îi cădeau în ele, lustruind avuţia aceea desfăcută în căuş. Avuţia că sub lacrimi strălucea, culoarea că mai intensă devenea. Apoi fata arunca uneori o privire aşa, de parcă după ce spunea paloarea cuiva paloarea cuiva, ar fi încrucişat două degete şi ar fi întors capul pentru a stuchi un drăcuşor ascuns: ce mică e ce mică e. Şi eu mă gândeam că harul ei e chiar lumea că ea e prima mică. Şi m-am întors într-o zi şi am întrebat: cât vrei pe ea, iar ea m-a trimis pe o linie genealogică greşită, dar asta numai spre seară, că ziua fata pălea, ori seara eu eram deja în casă, fluierând a ciuperci alături de trenuleţ şi înregistrându-ne cu ajutorul unei chifle spongioase. E de prisos a menţiona că nu a vrut să-şi dea paloarea gratis, dar totuşi, cineva trebuie să facă lumină în astfel de situaţii. Iar eu fac lumină. Aşam, să văd şi eu cum e. În unele nopţi mă uitam la ea prin ţevuşcă, o vedeam cum se scurgea/storcea, ţinându-şi faţa în palme şi roşind în ele din răsputeri pentru ca dimineaţa să o găsească palidă & neîntinată deopotrivă. Părerea mea era că aspira la aparenţele unei moarte de tinichea ori de vreo altă boală neiertătoare. Asta până ieri, când numai ce mă trezesc cu tatăl fetei în vis. Iar mie în vis îmi place tare mult să mă trezesc, chiar dacă-n alte contexte nu. Bucuroasă, i-am dat omului bucata de chiflă pe care o luasem cu mine în somn, apoi l-am privit plecând mulţumit că mi-am schimbat părerea.

Nici, nici

Pîlpîie şi  scapără în pereţii lui albi, cei care se apropie primesc arsură, când îşi bagă mâna în focul lui, mâna lor comună se face scrum, uite o nouă mână de pus în urnă, îmi spune, eu vreau doar urna cu străbunica, poate şi cu fraţii ei, când vin eu, când strâng jarul în pumni, sfârâie şi răspunde, dă tot, nici o întrebare nu ar rămâne nerăspunsă, atâta că nici eu, când bag mâna-n foc, nu am întrebări ignifuge, când bag mâna în foc îi spun: acuma tu! iar el are dreptul să îmi înghită palma de gheaţă, mâna mea caută rar dar de găsit găseşte maxim, cu doar o mână de jar luminezi întreaga carcasă, cu o mână de jar pui în mişcare limbile de foc din ceasuri, ceasul nostru e cu termodinam, scânteile nu se fac funingine, curentul e continuu, în pereţii lui albi ca într-o armură, când colorează nu trece de margini, când străjuieşte nu face tevatură, când nu bag mâna-n foc, e paznic, când vin să-mi pun genele la bătaie în dogoarea din vizieră e mângîierea fără de degete, câteodată cântă topeşte-te, dezgheaţă-te, cu multă autoironie în glas, urmată de râset, urmat de plânset, nu ne puteţi învinui c-am încercat, roza învârte vânturile în foc, focul se înteţeşte dar rămâne pe loc, nu mistuie marginile, nu se duce.

Peristaltismul tău de orologiu

Asta până-ntr-o zi. Nici nopţile n-or mai dura la infinit, va veni timpul în care vom rămâne doar în zile, pe ultima sută de nopţi unii se vor îmbogăţi, vor deveni magnaţi întunecaţi, vor vinde petice de beznă aşa cum s-au vândut partoatecelele pe Lună şi fără întuneric unde să ascunzi, unde fără, atunci vei fi gata să crezi că te vei îmbogăţi, ne vom ascunde unul în altul vei spune, atâta că stomacul tău rusesc va fi făcut deja atâta vâlvă, atâta că vei fi vânat cum unele grupe de sânge, vor fi anunţuri cu donatori de ascunzători, vor fi gazde care se vor da pe nimic, iar eu mă voi înscrie pe-o listă de aşteptare până când se va găsi o cavitate anume, făcută pe lentoarea mea. Iar atunci, după un sec dur şi incandescent, după uitarea fărâmelor de negru şi de umbră, după hrănirea cu vată de sticlă şi cu mercur, voi fi trezită de poliţie, mascaţii fără drept la întuneric mă vor trezi în toiul unei nopţi de care-i vor feri bruiaje, ochelari, costume, mă vor grăbi în timp ce eu voi arunca în sac tot ce voi mai fi având de-adăpostit, şi-apoi cu frica să n-o pierd voi îndesa în noaptea aceea lucrurile cele mai inutile, cum ar fi căştile fără nicio muzică, cum ar fi căluţii de mare de prins în urechi, cum ar fi cipicii negri cu trandafiraşi uscaţi, cum ar fi parfumul mieros şi parfumul îmbătat, cum ar fi bagheta de bronz terminată în inel prin care sticlarii încă mai suflă, pregătind un bec şi-nc-un bec şi-nc-un bec. pe tine te vor umple cu canapele de piele şi cu tanagre bătute în pereţi, cu alfabete cu magneţi înşiruite pe uşi de frigidere de morgă, cu balansoare fără păturici şi cu azilele cumpărate şi ele tot de ei, de ăia care n-au bătrâni şi-şi fac asigurare just in case că se vor vinde la un moment dat şi sfaturi, cum nu o dată indulgenţe. În timp ce poate nopţii mele îi va lipsi acel miros de pin. ori poate că irespirabilul va fi de-ajuns, cu siguranţă că va fi şi că voi zice bodaproste, că-i întuneric şi fermoar jur împrejur. doxa. svoboda. rabot. then slava… .

pt. Mario – că de când voiam să.

bonus

*

ca să nu ni se mai spună că n-am dat mână cu mână