Leapşa pe copilăritelea

*

Când am primit de la Veronica această invitaţie, tocmai încheiasem un gând sălciu spre amar şi ce m-am bucurat că a venit leapşa şi l-a luat, chiar dacă pentru mine copilăria nu e un timp drag; nu mi-a plăcut să fiu copil, m-a apăsat dependenţa faţă de adulţi, am simţit copilăria ca pe-o constrângere greu de răbdat.

1.Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?

Nu am avut nume de alint, slavă domnului, cred că pot fi mutilante. La porecle am râvnit, luându-le mai degrabă drept privilegii ori daruri de la un rând suplimentar de ursitoare; în schimb piticizantele şi scumpilicizantele mi s-au părut întotdeauna o treabă de ruşine.

2. Care este cea mai veche amintire?

Mirosul de creşă, de dezinfectant, de clor, de formol, botoşii de ghips cald şi umed învelind un picior şi încă un picior, paltoanele de spital din blană sintetică roz, închizându-se cu ciucuri, apoi mult mai târziu, în dormitor, într-o dimineaţă întunecoasă, rămasă în genunchi printre pături, înainte de împachetarea pentru grădiniţă, întrebarea. mama, eu câţi ani am. Mama cu toată seriozitatea, deşi n-ar fi fost musai să se implice, e exclus ca eu să nu fi ştiut, când politeţea zilelor era veşnica „şi câţi anişori ai? ooo, suntem domnişoară”. Cu toată seriozitatea: tu ai trei ani. Şi găzduirea acestui răspuns, acest răspuns de sfinx. Acum am trei ani. Nu e prea mult dar sunt la limită. N-am cât au ceilalţi dar am trei ani, am un trecut, am anii mei cei trei, am fost cântărită, măsurată şi calculată în ani.

3. Dar cea mai frumoasă?

Prea multe feerice şi cufundate în vrajă. Totuşi, un necufundat, papucelul de cauciuc perforat. Noi, pe hidrobicicletă, în largul mării, eu vrând să apăs măcar un pic pe pedală, papucelul alunecându-mi din picior. Eu aşteptându-mă să-l văd cum dispare în adânc şi el nevoind să se scufunde, plutind în continuare pe lângă noi, sărind din val în val, ce straniu, ce surpriză, însoţindu-ne aşa ca un animal. Iar eu neavând şi necerând vreo explicaţie, ci privind doar la înotul lui neaşteptat, cu gândul ciudat că se poate.

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Nu prea. Am plâns, m-am rugat, n-am putut să-mi adjudec decât un câine de vacanţă. Bibulus. Îl voiam foarte mult dar mi-era şi frică. Aşa că luam un fel de furcă în mâna stângă, îi fixam gâtul în ea, apoi cu dreapta îl mângâiam. Apoi la furcă am renunţat, apoi ne-am iubit îngrozitor, ne-am ţinut de gât, ne-am dresat, ne-am scos din lanţuri, ne-am îmbăiat în adăpătoarea vacilor, urcându-ne tot satul în cap,  când ne despărţeam ne pregăteam diverse daruri unul altuia, eu îi tricotam haine de iarnă, el îmi făcea pui ca să-mi arate că de fapt e o ea, apoi după câţiva ani de miere, a fost declarat bătrân şi dus la mistreţi iar mistreţii l-au mâncat. Când l-au terminat, l-am visat trecut în om, fugea, lăsa în urmă tot, nu-i mai trebuiau nici biscuiţii mei, nici pufuleţii mei, nici conservele mele cu pate de ficat.

5.Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

Copiii mă vedeau ca o parte de-a lor, ca pe un angajat la aceleaşi trebuşoare, la acelaşi pritocit în nisip, la aceeaşi tocăniţă de iarbă, la rostogolitul pe acelaşi gheţuş, nu cred că mă particularizau prea mult, eram la un loc şi ne vedeam de nişte munci şi rolurile noastre nu difereau prea tare. Vecinii – încruntată şi mută.

Leapşa merge mai departe laaaa: Ana, Şoseta şi Zvârluga. Dacă mai vrea cineva s-o preia, ei bine, să afle că m-ar bucura o aşam surpriză. :)

Iar acum să râdem de mine!

Cât şi!

O cutie din lemn cu miros de fosfor, un soare la timpul lui printre dalele de graniţă, o fugă şi o întoarcere şi o găsire de bancă ocupată de un expeditor, o sonerie în iarnă când libelulele cer şi vor atunceatuncea nu mai târziu, o sonerie apăsată încetişor zbârnâind ca aripioarele lor, o carte răsfoită în bucătărie la lumina ochiurilor de aragaz, o altă bucătărie, un piedestal în mijlocul ei, pe el un borcan cu gem de căpşunci, o lăbuţă sosind cu întârziere în urma celorlalte trei, o lovitură pe care am ascuns-o în propriu-mi stomac, o lumânare care toată viaţa ei a vrut la Înviere şi n-a ajuns decât la înmormântare, un crin cântând din trompete la fiecare nod de fericire care-i străbate tija, o patină de gheaţă cu botul pansat în scotch galben să nu se zgâriee, nuu, un şirag viu de cărăbuşi purtat la noaptea devoratorilor de nestemate, o pereche de mâini cu priviri în fiecare unghie, o brichetă cu stele căzătoare, un autobuz ruginit cu un geam cu un trecător prins în aburi, o strânsoare de lut uscat în care se potrivesc doar câteva degete din lume, o ştampilă din trunchiul unui copac, o zi din calendar fluturând într-un cui, o pasăre legată de picioare, o sticluţă cu picături 50 negre 50 albe, un scorpion auriu cusut pe un steag albastru, un mosor de liţă pentru pletele unui porumb, o fiolă de empatie-0 pentru făcut otravă, o vulpe dormind pe raftul de sus, o fereastră în care a fost turnat un cocoş, două ghinde de plumb, două discuri de plastic, unul până la 12 unul până la 9, o picătură de cafea pe faţa lacului de lapte, un scaun în care încap la un loc până la doi oameni, un trandafir îndepărtat cu podul palmei, o mărturisire ca un jungher, înfiptă, răsucită, scoasă, o grefă cu piele de căprioară, o prindere la timp, o legătură de ghiocei, alţi ghiocei, alţi ghiocei 2, o brăţară din bani înecaţi, un om legând la şireturi un altul, o barieră de încredere lucitoare, un schimb de schimburi, un sac de pijamale, o tresărire în somn urmată de o trezire într-o vizuină, o muţenie pe deplin înţeleasă, o lamă de ger care nu mai taie, cât şi o mare mulţumire sufletească.

Compunere – Iarna

Apoi am reuşit să ne ignorăm perfect. Mergeam pe aceeaşi stradă, melcii o deszăpeziseră pentru noi, poftiţi, acum întâlniţi-vă, am desfăcut asfalt proaspăt, iar noi pe la poalele troienelor de pe margini, cu cizmele călcând într-o rână, treceam unii pe lângă alţii, apoi unii peste alţii, cum ne dorisem de la început să se întâmple. Eu nu mai ştiu cine eşti, tu mai ştii cine sunt, nu nici eu nu mai ştiu cine eşti dar mai ştiu cine sunt, înseamnă că putem să mergem liniştiţi, o linişte mare aşternută din cer, cu fiecare pas mai groasă sub cizmele absorbante de linişte şi de-ngheţ, ce frumos e afară, acum că înăuntru e mizerie am să ies şi am să încui uşa, pacienţii din cameră nici nu vor şti că i-am lăsat acolo, vor aştepta în continuare tratament, fursecuri şi cafele, vor aştepta bilete în staţiuni balneare, îl vor aştepta pe bau-bau şi pe baden-baden, vor face statuete din gume de mestecat şi din lucrări dentare, se vor strânge unii în alţii în timp ce afară fulgii se vor lipi la fel, făcând o pătură mare care s-acopere toate gunoaiele, care să stingă toate mirosurile de oameni şi de animale, apoi când va fi curat şi bine camuflat, Iarna va ateriza pe poante şi va zice cu glasul ei gros şi moale ca un manşon: gata, acuma eu!

De piaţă

Nu îmi place de Piaţa Universităţii, deşi îmi vine să bat din palme când camerele se opresc pe acea bufniţă cu telecomandă care însoţeşte pancarta cucuveaua & beleaua, bufniţă pe care mi-aş lua-o şi eu dacă nu ar costa peste 800 ron, având ea funcţii extinse de izgonire a rozătoarelor, bufniţă care teamă îmi e că scoate zumzete de neon stricat şi pârâituri de fluture uriaş & ucigaş faţă de care am mari fobii auditiv induse; nu-mi place de Piaţa, deşi e foarte frumos să vezi oameni cu cazane de ceai fierbinte, pregătit pentru manifestanţii îngheţaţi, bun e un cazan la casa omului, am observat că face minuni şi când e implicat în distribuţia de fasole cu cârnaţi prin diversele aniversări de partid, seamănă seamănă, bine, unul plin cu ness ar fi fost mai bun. De Piaţă nu îmi place pentru că a început prin a fi plantată în jurul legii sănătăţii, pe care nu o cunoaşte mai nimeni şi care nu văd cum a ridicat ea mii de protestatari prin toate oraşele ţării. Şi înţeleg să fi fost câţiva amărâţi de lucrători în domeniu, aş fi crezut că e o manifestaţie aproape spontană dacă ar fi arătat ca în grevele angajaţilor din cercetare să zicem, când o mână de 30 proiectanţi amărâţi picheta Casa Poporului, cam cum pichetează puricii câte-un elefant. Ci cam mulţi dintr-un foc, în apărarea doctorului Arafat,  un scop atâta de nobil şi de impalpabil, atâta de frumos inserat în problema achiziţiilor, licitaţiilor şi investiţiilor, subiect la care, nu-i aşa, românul e foarte priceput,  fiind mai ales conştient de faptul că interesele economice ale marilor afacerişti ocolesc serviciile, echipamentele medicale şi medicamentele, sănătatea nefiind altceva decât absenţa junghiurilor sau a tusei. Aşadar, îmi face umpic rău această coalescenţă în care nimeni nu ştie pe cine ajută de fapt, în urma căreia viitorul câştigător îşi va freca mâinile mulţumit că i s-a dat aşa o mână de ajutor în obţinerea de subvenţii ori în noi privatizări de succes. În fine, Piaţa s-a lărgit neaşteptat şi nu mai reprezintă doar ce s-a plantat. Oamenii ies cu bucurie în stradă, te uită, şi noi avem probleme! Şi ce consolare că punem problemele noastre una lângă alta şi facem cu ele o grămăjoară pe care cei fără probleme nu pot să o ignore. Pe lângă probleme, mai avem şi idei, şi da, sunt pancarte tare drăguţe şi amuzante, cum să nu ne bucurăm de noi, de inteligenţă şi creativitate.

În timp ce reporterul strigă „un om rănit pe caldarâm, călcat de jandarmi în picioare, strivit de uşa dubei”, privesc un voinic blocând uşa dubei şi piciorul jandarmului, cu o forţă „pe care doar disperarea o poate da” (altfel nu se explică, nu?).  În acelaşi timp privesc „suporterii” din rându-ntâi, care aruncă cu barierele în jandarmi. Mă gândesc că jandarmii abia aşteaptă să se dea stingerea, să facă naibii odată cineva ceva, nu ne provoacă şi pe noi nimenea, să avem şi noi motiv să îi împrăştiem, să mergem şi noi pe la casele noastre. În sfârşit, „suporterii” primesc semnalul de atac, repede repede, faceţi urât că noi trebuie să facem curat. Moment în care mă surprind sperând că jandarmii o să arunce lacrimogene, că dacă nu, Piaţa e plină de curajoşi şi cine ştie care mai are poftă de vitejii. Eu cu lacrimogenele am avut privilegiul să mă întâlnesc cândva tot pe-acolo, în pasaj, la loc ferit. Şi ştiu că nu-ţi lasă vreme să gândeşti, dacă e vreun binevoitor care să-ţi spună că trebuie să fugi, bine, dacă nu, s-ar putea nici să nu te prinzi la timp de ce ţi-e brusc atât de rău. Şi ziariştii observând cu multă subtilitate, vaai, structurile informative sunt infiltrate printre oamenii din piaţă. Na, poftim lovitură mişelească! De parcă nu asta ar fi treaba lor. Treaba lor ar fi doar să prindă spionii străini din ţara românească. Dar totuşi e foarte frumos, m-aş duce şi eu să cânt „De-ar fi să pleci, aş crede că viseeez, Mi-aş amintiii cât am trăit de bine”, aş apărea la televizor şi aş fi mândră că am contribuit la înlocuirea cu oricine. Căci mă mai roade şi chestia asta cu oricine, oricine e mai bun, oricine oricine. Or eu nu reuşesc să mi-o bag în cap, aşa cum nu îmi încape în cap ideea de infinit, tot aşa ideea de oricine îmi scapă, că adică dacă e oricine, cum e mai bun sau mai rău? e doar oricine. deşi pot să jur că la alegerile următoare oricinele ăla va fi candidatul pe care deja îl ştim şi nu înţeleg de ce naiba ne jucăm de-a oricinele, în loc să spunem următorul-la-rând. Sau poate că înţeleg. Şi îmi amintesc că mi-am promis scrâşnitor să nu votez niciodată cu psd-ul, îmi amintesc şi de ce mi-am promis asta, iar motivele de atunci rămân în picioare şi-acum, cum şi psd-ul rămâne acelaşi, ba chiar umpic mai bine împănat, după ce a clefăit un partid istoric.

Şi e foarte frumos, oamenii din piaţă – în mod misterios – sunt încărcaţi de speranţă. Sunt foarte invidioasă pe speranţa lor, îmi dau seama că e molipsitoare pentru mulţi şi tare regret că sunt imună. Ieri, dusă-n sat cu jobul, la o întâlnire dintre câteva ong-uri, câteva instituţii şi o mare agenţie de publicitate, şeful ultimei spunea că a fost şi el în piaţă. Brusc, o doamnă dintr-un mare ong s-a încruntat rău rău şi s-a răstit inchizitiv la el: pot să ştiu voi ce căutaţi acolo? că nu cred că aveţi salariile mici! Domnul s-a scuzat şi a zis că el voia jos băsescu, pardon. Doamna a rămas încruntată, dar clar că l-ar fi pedepsit, adicătelea tot voi ăştia cu bani, nu vă mai satură dumneseu! Apoi colegele mele: ai grijă, să-ţi pui ochelari de soare şi un fular mare dacă te duci.  Dar nu pot să port două anotimpuri atât de diferite. Iar la sfârşit, un poliţist de la rutieră, explicându-mi că jandarmii sunt tâmpiţi, că ştiţi doamnă, deviza lor e „noi lovim, nu gândim!” , ei, asta denotă lipsa de premeditare, se poate şi mai rău. Oameni la care ţin sunt în piaţa aia, m-aş duce să îi salut. Dar eu nu mă duc să-i salut nici la târgurile de carte, nici la concerte, ce treabă aş avea fix acum? să îi felicit pentru idealism? pentru naivitatea atâta de caldă şi pentru zâmbetele lor, pentru convingerea lor că poartă o luptă dreaptă din care vor ieşi învingători, când e acelaşi balaur cu şapte capete, căruia îi tai unul doar pentru a face loc altor capete noi.

PS: locurile din care Piaţa lipseşte formează un fel de autospecială. iar asta mă bucură mult.

A cincea lecţie de design

Nu lăsa pe pâine ce poţi face azi.

Transportul

Din păcate, transportul nostru de trandafiri către lumea cealaltă a eşuat. Din fericire, a izbutit transportul lor de vin. Un vin rubiniu, înspumat. Valurile lui au fost bătute-n cuie, peste marea rubinie s-a fixat un capac, lumea cealaltă a fost declarată uscată, cineva s-a gândit că trebuie udată şi dacă nu printr-un transport clandestin, apoi cum? Peştii cu toţii au fost convinşi să tacă pe tot parcursul călătoriei, li s-au promis râme şi viermi şi mulţi dintre ei s-au arătat mulţumiţi. Peştii nu se vor zvârcoli pe uscat în adâncuri. Peştii vor înota în vin, lumea cealaltă e o mare tavă, sub marea tavă – o mare lavă, pe cât vor înota, pe-atât vor fi de fripţi. Din păcate, transportul nostru de trandafiri către lumea cealaltă a eşuat, dar transportul ei de statui către lumea noastră a izbutit. De sub capacele bătute-n cuie bravii grădinari au extras grave statui, pentru-nceput acoperite de straturi de cocleală verzui. Mai târziu le vor ridica pe picioare, le vor sprijini de sub coate, le vor scoate la stradă, le vor încercui cu gărduleţe şi borduri şi ronduri multe multe de trandafiri trandafiri. Apoi noi vom veni să furăm, în speranţa unui eşec la fel de răsunător. Clopoţeii eşecurilor vor fi înşiraţi pe lanţuri subţiri, la clinchetele lor lumea se va strânge la masă. Va fi o masă de manevră bogată şi gustoasă, una cu flamuri, petale şi lumânări.

Murmur & Furfur

Au fost odată ca niciodată doi demoni mici. Apoi au crescut. Din fericire, au fost şi ei botezaţi. Mai exact, au primit aceste nume. Murmur şi Furfur. Un nume are darul de-a te băga în rândul lumii. Exact ce-şi doreau. Dar un nume care să te bage în rândul lumii bune e destul de rar. Murmur şi Furfur erau şi ele nişte nume destul de rare. Şi să vedeţi ce făceau cei doi după ce creşteau: Murmur teaches Philosophy, and can oblige the souls of the deceased to appear before the conjurer to answer every desired question. Pe de altă parte: Furfur causes love between a man and a woman, creates storms, tempests, thunder, lightning and blasts, and teaches on secret and divine things. Este că-s drăguţi? Dar nu de neîntrecut. Au mai fost altă dată ca niciodată alţi doi demoni mici. N-au avut nume aşa de frumoase dar în schimb au primit un chip fermecător. Prince Stolas teaches astronomy and the knowledge of poisonous plants, herbs and precious stones, în timp ce Marquis Andras teaches those whom he favors to kill their enemies, masters and servants. Şi dap, au primit nişte chipuri minunat de îmbufnate. Apoi pe alese: Demons in the Ars Goetia .