Se mai schimbă lumea

Acum cel pe care-l cunoşteam drept Domnul cu Aparat Auditiv e cunoscut sub numele de Domnul fără Aparat Auditiv.  În timp ce mă întrebam de ce, mama mă întreba dacă am observat că Domnul cu Aparat Auditiv nu mai are urechi. Avea într-adevăr două pete roşii în locul fostelor urechi şi pot să spun că îl prindeau foarte bine, nu cădea nicicum dintre ele, se agăţa şi el ca omul, de orice. În plus, cu ele simţea foarte mult, când voia să simtă de-aproape, lăsa să i se prelingă o picătură de pată pe omul din faţa lui. Nimeni nu avea curajul ăsta de a se picura pe un altul, Domnul fără Aparat Auditiv îşi externalizase echilibrul, îl externalizase inclusiv pe cel cromatic. El venea mereu cu substanţa de contrast sau cu pata de culoare iar restul lumii absorbea atât cât putea apoi păstra tăcerea. Cu ajutorul lui veneau pe lume copiii cărunţi. De mâna lui stătea în permanenţă agăţată o rândunică. Îi sfătuia neobosit pe trecători – nu vorbiţi cu el, nu înţelege nimic! totuşi, dacă o contraziceai, accepta cu voioşie faptul că anumite vibraţii vocale ajung ca prin minune în inima domnilor surzi. Domni care în tinereţe, ei bine, da, îşi plecau aparatele lor auditive la foşnetele ultrascurte ale rochiţei rândunicii.

Poleială

Tăvăleşte-te prin miere şi du-te la copacul cu bănuţi. Vezi să fie monede de 50 de bani, dacă se poate noi, dacă se poate cu Mircea cel Bătrân şi Merele de Aur. Când ajungi la copac, scuturi bine de el, până-i cad toate frunzele rotunde, iei pe tine câte poţi şi te întorci acasă că ne trebuie bănuţi pentru mort. Eu m-am dus, dar în copac creşteau bomboane învelite-n staniol. Pe câteva le-am desfăcut şi le-am mâncat, aveau gust de humă încă neuscată pe pereţii interiori din ciocolată menaj. Menajul este universul gospodinei, un univers paralel, fizicienii încă studiază efectele mixerelor asupra mişcărilor de rotaţie şi revoluţie ale planetei, precum şi ameninţarea ridicată de roboţii de bucătărie la adresa mâinilor de gospodine şi a speciei, în general. Prezenţa cantităţilor masive de staniol e mărturia luptei cu radiaţiile. Scuturile antirachetă stau mototolite în câte-un colţ de buzunar. Un studiu antropologic asupra dedesubturilor umane arată creşterea concentraţiei de staniu pe buzunar de locuitor. Negăsind copacul cu bani de aur, m-am dus la metrou. Acolo trebuie să aibă fişicuri, fişicuri cu mentosane. Monedele mentolate se strecoară în gura unui om atunci când vrei să obţii de la el un anumit tip de respiraţie. Daţi-mi zece fişicuri cu prospeţime care durează, vă rog, ne trebuie pentru mort. Îmi pare rău dar nu mai avem, s-a dat toată. Vă dau respiraţie rece ca gheaţa, dacă vreţi. Bine atunci.

Crăpături în gheaţă

Abia când am intrat în atelierul de încălţăminte mi-am amintit. Vă putem ajuta? a întrebat un cuţitar ieşind dintr-o oglindă. Pe scăunelul cu trei picioare, un meşter bătrân lustruia, spuneţi-i, mă îndemna, spuneţi-i tot ce doriţi. Şi mi-am făcut curaj, gândindu-mă cum mă voi face de râs, mi-am făcut, m-am gândit, mi-am făcut apoi am zis: aţi putea să-mi reparaţi cizmele şi fără să le am la mine? Cuţitarul a smuls din oglindă un ciob lung şi a spus da, dacă plătiţi acum. Am fost de-acord. Când am ieşit, cizmele-mi luceau uleios, tălpile dublate astupau o cantitate dublă de sunete iar gheaţa crăpa din nou. Din vârful fiecărui pas creşteau ramuri de crăpături, trebuia din creangă în creangă să sar, să hotărăsc repede care e mai bună, care nu e putredă, care se bifurcă spre un nou drum. Şi cel mai des le alegeam pe cele cu lăstar, să fiu sigură că odată ajunsă în vârful lor voi avea în faţă un nou mănunchi. Sub cizmele groase pârâia gheaţa, gri şi murdară ca un bloc de sare, crăpa răguşit, eu trosc trosc, n-avem timp de aşteptat, trebuie să spargem tot, cât mai des, cât mai fin, sub întinderea de gheaţă ziceau că s-au strâns oceanele şi lumile pe care le ştim, prin zonele cu crustă mai subţire se văd înotând căţei, copii, vecini, papetarul, clătităresele, ceasornicarul cu lupa cilindrică la ochi, se văd liniile de tramvaie, rulotele, bisericuţele ambulante, eu îmi văd de treabă trosnind şi pocnind din cizmele cu bot rotund, în urma mea cresc arbori de crăpături şi în sfârşit întinderea de gheaţă e o dantelă cu mii şi mii de spărturi, acum e timpul să mă reîntâlnesc cu motanul, îl văd conducând o oaste de şproţi, aruncă spre mine o privire mătăsoasă ca un năvod, sunt afumaţi, îmi spune, poţi să-i întrebi orice că-s bine afumaţi, vor rosti adevărul, îmi pun mâna pe pieptul lui bombat şi cald, te-ai transformat în căluţ de mare, motanule, iar el se umflă în pene, în blană, în solzi, învârte aripioarele dorsale şi îşi conduce şproţii mai departe, mi-e frică să-l întreb în ce conserve îi va închide, ne facem semne din coadă şi ne despărţim, să împânzim în continuare câte-o jumătate, cu ce avem la îndemână, cu ce reuşim să adunăm pe drum, puţine au rămas lucrurile pe care le avem încă de la început dar găsim găsim altele, neaşteptate, frumoase.

Lecţii

Câinele nu îngheţase. Oamenii îşi aruncaseră crenguţele de brad peste geamuri, câinele le adunase, câinele îşi făcuse pat parfumat, urechile lui peste urechile acelor de brad, Motanul Zăpezii îşi lustruia săbiile, trăgea cu dinţii de tecile ghearelor tocite de-atâta drum, porumbelul îşi inventaria penajul, fiecare fulg avea un număr de înregistrare, vulpea se rostogolea într-un bulgăre de ceară roşie de sigiliu apoi picura pecetluind intrarea în urma mea, eu profitam de răstimpul dintre o pală de vânt şi alta şi fugeam la preotesele din piaţă, alergam până la capătul bătrân al pieţei, strigam – repede, daţi-mi repede o lecţie, nu pot să stau mult! şi atunci o femeie imponderabilă plutind în dreptul unui cântar mi-a spus – fata mea, ţine minte, lumea e împărţită în două feluri de lămâi: lămâi de coajă şi lămâi de zeamă. să nu uiţi. şi atunci am mulţumit şi am luat-o înapoi la fugă, să ajung cu lecţia proaspătă la bârlog, la capătul tânăr al pieţei m-am oprit lângă o altă vânzătoare de fructe, daţi-mi opt lămâi, când le-am luat am întrebat: sunt de coajă sau sunt de zeamă? iar ea s-a încruntat şi: – asta stabiliţi dumneavoastră, nu eu. să ţineţi bine minte că un lucru ca ăsta nu poate fi hotărât de altcineva. Ştiam că intrarea era pecetluită şi că sigiliul avea să cadă abia la vară, când vulpea roşie s-ar fi topit, aşa că m-am aşezat lângă câinele fachir, acele de brad îi intraseră în blană şi trăgeau cu urechea la inima lui, am desfăcut punga cu lămâi, va trebui să hotărâm de care sunt şi-n funcţie de asta vom stabili un nou drum. Opt zile şi opt nopţi m-am gândit, oare cum aş putea să decid în ce tabără să le pun, iar în ziua a noua a apărut stratul de mucegai catifelat şi albăstrui. Va trebui să hotărăsc dacă această catifea e pentru şosete ori pentru mănuşi, vom împărţi lumea în două feluri de catifea. Dar înainte de a o tăia, eu şi câinele vom dormi dedesubt, vom visa ce-i de visat, apoi o vom coase cu acele de brad, numai după ce prin urechile lor va trece firul care ne trebuie.

Cercetătorii iglunari vă prezintă

Hipotoptanul

Produs de vârf al ingineriei filogenetice. Se consumă tăvălit prin fulgi.
Recomandat în dietele hipocalorice.

Un pic de hipermetropie

În căsuţă aş fi intrat, gura mea cât uşiţa ei, o fereastră de-a ei cât un ochi de-al meu, să presupunem că mi-aş fi băgat nasul unde nu-mi fierbeau crăticioarele, nasul meu ar fi umplut câteva camere, la distrugerea lor mă gândeam cât am ezitat, la felul în care capul meu va bloca holişoarele, la urechea mea surpând scăriţele interioare, îndoind balustrade şi făcând să trosnească grinzi, strivind nu doar jucării ci statui şi fântâni de marmură, mă gândeam cum cu un clipit aş fi mototolit în gene orfevrării, apoi am intrat cu capul înainte, cu cap mare de trol viu, cu lacrimi în ochi gata să o inund, cu groaza că nu încap, că nu pot să trag uşa după mine, că rămânem aşa blocate, ea la un capăt de privire, eu în capătul unui canion prea strâmt. Am intrat în camerele intraductibile, am văzut cuvintele întinse pe  fire de gută şi plimbate ca într-un dans subacvatic, în jurul lor voaluri de peşti, pe limba peştilor – aplauzele, rotiţe moi şi meduze-scripeţi, balerine gelatinoase, eu neîncăpând, vrând să bat din palme fără să strivesc în ele norocel, puf, fulg, împingând în tălpi strănutul, tremurând de bucurie că îmi intră în ochi şi trăgând din pupilă ca dintr-un pai.

Apoi m-am retras de parcă în trecut şi căsuţa s-a umplut de porumbei, să fi tot fost cât un degetar, era totuşi un foişor iar înăuntrul ei se cânta, printre coloanele minuscule treceau fotoni muzicali, dinţii de soare ai unei benzi de flaşnetă, porumbeii şi ei cârâiau, umbreluţele se închideau şi se deschideau, copilaşii dispăreau în nisip ca şoriceii în găurile unei roţi de caşcaval, iar eu, bucuroasă că stă pe loc, că nu-şi ia zborul cumva, ţineam la spate un borcan, apoi încet-încet, apoi jdup, prindeam înăuntru microsistemul care încă zbârnâia, acopeream gura borcanului c-o palmă, îl priveam la lumină, îl duceam la ureche, apoi plecam cu un zâmbet atotcuprinzător, acel zâmbet-borcan, înapoi în timpul din care mă retrăsesem un pas, pentru a vedea mai bine.

Sticla albastră

Şi atunci mi-ai dat foiţa de sticlă albastră, subţire şi pătrată, am luat-o în mâini şi mi-am lipit buzele de ea, s-a mătuit închizându-se sub abur ca sub o pleoapă, iar tu în spatele meu zâmbeai ca şi când n-ar mai fi fost a ta, parcă ai fi lăsat-o să plece în lume să îşi găsească drumul ei, ai zâmbit şi ţi-ai retras mâinile în buzunare, buzunarele erau interminabile, fundul oceanelor se găsea la capătul lor şi tu scotoceai după un firicel de nisip dintr-un colţ, erai în explorările alea îndepărtate, iar eu nu mă puteam întoarce, ceva mă ţinea cu faţa spre cer, mă apropiam de tine mergând cu spatele, şi-am mers mărunt până am dat de tine ca de un capăt, m-am sprijinit uitându-mă în continuare la pătratul de sticlă albastră ca la o minune, tu spuneai că e o doar o jucărie mai importantă, apoi aşteptai să mă joc, eu mă sprijineam mai bine, îmi ridicam genunchii la gură şi mă ghemuiam în firida din dreptul capselor, prin sticla albastră se vedeau stelele căzătoare, fără ea se vedeau doar nori roşiatici, şi curtea asfaltată de care-mi era mereu frică prin sticlă apărea pictată, nu pot să-ţi spun nici aici ce pictaseră pensulele albe, doar că prin sticlă se vedeau toate liniile şi erau mişcătoare, în toate sensurile acestui cuvânt, peste zidul înalt şi gros se aruncau clopote dezertoare, încercau să scape din grădina alăturată şi ne uitam cum rămâneau năucite în frunzişul caramelizat de pe partea noastră, se scuturau încet, în reluare, de parcă ar fi vrut să îndepărteze toate reverberaţiile vechi, apoi adormeau ca nişte sălbăticiuni epuizate. Iar prin sticla albastră se vedea faţa arzătoare a lunii, se vedea cum păsările migratoare intrau în rândul celor necălătoare, iar la lăsarea întunericului sticla albastră se transforma în retrovizoare şi-n ea vedeam liniile pe care le ştiam din palma mea dreaptă, mutate cumva pe un chip care aştepta, hei, alea-s ale mele spuneam şi râdeam ca-n faţa unei oglinzi deformate care fura dintr-un loc şi ducea în altul, iar când strigam, linia inimii devenea brusc serioasă şi celelalte, mici şi mari, se strângeau în mănunchiuri în jurul ei, pentru ca sticla să pară deodată împuşcată, iar eu să privesc prin ochiu-i deschis ca prin mijlocul unei pânze de păianjen.