Să coasem frumos ~ 18

Bellerby & Co salvând planeta

Trecând cu urechea

Așteptând schimbarea semaforului, o femeie se dezbracă de jachetă. Un polițist burtos și mustăcios, probabil glumeț, o ia la întrebări pe un ton foarte serios: ce faceți, doamnă, aici? păi aici? chiar așa? vă dezbrăcați în fața organului? Femeia începe să explice că a alergat, să nu întârzie. Pe treptele buticului de la parterul unui bloc, o fetiță plânge în hohote. Lângă ea un bătrân c-o bere-n mână, probabil nu chiar prima din zi, râde în hohote: i-am zis că eu sunt frumos și că ea e urâtă. Un al doilea bărbat c-o bere în mână, probabil chiar tatăl fetiței, îl consolează pe bătrân: vezi-ți de treabă, de nesimțită ce e, de-aia urlă. În dreptul toaletei ecologice așteaptă o femeie. Și așteaptă. Și așteaptă. După un sfert de oră, ușa toaletei se deschide. Din cabină iese un distins domn în vârstă. Atent, intuiește că femeia își așteaptă rândul, deschide ușa cabinei larg și cu spatele aproape lipit de ea, se înclină ușor invitând-o pe femeie să intre. Femeia așteaptă. Domnul îi tot ține ușa politicos. Ea tot privește spre budă și tot așteaptă ca domnul să îi cedeze odată tot veceul, tot. Poate că el îi spune – Poftiți! Poate că ea îi spune – Nu, mulțumesc, nu mă grăbesc, mai aștept pe cineva. Până la urmă domnul pleacă, înclinându-se încă o dată respectuos, iar femeia intră-n cabină trântind ușa-n urma ei. Apoi starea foarte trecătoare când niciun cuvânt = niciun obstacol, când imponderabil și fără niciun reper, te îndrepți spre fereastră ca spre ieșirea din matrix, spre un frig fumuriu în care toate lucrurile se clatină la stânga și la dreapta, forma golului dintre copaci devine un animal iar forma luată de două animale care aleargă devine un animal mai mare care se mișcă lent. Chiar și furtuna, prinsă-n ghearele greierilor, egali ca piuitul aparatelor de monitorizare a semnelor vitale, egali ca ascunsul în debara, eu împingând în sus de clanță, ei apăsând cu toată greutatea pe-afară, eu căutând o țeavă să proptesc să nu mai trebuiască să port clanța pe umăr, să mă ridic pe raftul cu stofe, să tai metraje, cu urechea aproape lipită de foarfeca mare și grea, ascultând-o ca pe un animal care-și mănâncă netulburat porția de oase.

Strigătul

” „

1. Colecţiona semne de circulaţie de când era copil. Le aranja cu grijă, pe categorii, într-o vitrină închisă. De la universalul sens interzis la trec canguri. Semnele de circulaţie i se păreau de o frumuseţe simplă şi evidentă. Când a împlinit cinsprezece ani, a primit cadou panoul cu depăşirea interzisă, deşurubat de tatăl său pe furiş, în toiul nopţii.  Dar sens interzis era de departe preferatul său. Pentru el era steaua semnelor de circulaţie, o icoană, Marilyn Monroe a acostamentelor, o reuşită emblematică de o eficacitate imperativă de neegalat.

2. Când aveam şase-şapte ani, colecţionam oiţe. Oiţe: grămăjoare de praf şi puf care se formează de-a lungul plintelor sau sub mobile. Le păstram în cutii compartimentate pe care le meşteream chiar eu. Când făcea curat, mama mi le păstra. Există tot felul de oiţe, compuse din diferite tipuri de praf, în funcţie de locul în care se ascund.

3. În momentul de faţă, capodopera lui Munch se află în ghereta mea. Uneori am impresia că îl aud. E ca şi când aş adăposti un animal părăsit, o pasăre rănită. Unii cântăreţi, e adevărat, îşi astupă o ureche ca să îşi audă mai bine vocea. Sau ca să se izoleze de un zgomot deranjant. Presupunând că personajul cântă, nu mă pot împiedica să nu aud un fel de cânt funebru, o lamentaţie lugubră şi halucinantă. E greu să-ţi închipui altceva, Love me tender nu prea merge. Am mers la birou şi am adus un microfon. Am încercat să-l apropii de gura personajului: nu pare credibil. Nu, categoric nu, nu cântă.

fragmente din „Strigătul” – Laurent Graff

Feerie

și-atunci sălta mașina pe pivoți ca nici să nu dispară, nici să nu calce, nici să nu meargă, dar să și ruleze, înlocuia soluția antigel cu lapona enigel și ștergătoarele de parbriz cu pielea de căprioară optinova, pentru ochi mai umezi, mai sărați, încearcă noul gust cu degetul! frică de mușcătura palpebrală, ferocitatea animalului, drumul până la vaccinul antitetanos, pierderea amprentei cu care stingem varul, înlocuia nectarul cu o legumă și produsele la raft, în general, pentru forțarea clientului în necunoscut, cică mai rămăsese și umpică de necunoscut și tare ce mai aplaudam când bivolul de client cădea într-o guriță de aerisire care mi ți-l strângea de gât, că dacă n-aveți noduri, na-vă, e păcat ca unii să aibă infinite rozarii, iară alții nici măcar o mătanie strânsă mai sus de ac, niciun inel verde de la Pustnicu, nicio ștampilă mov pe falca decăzută din drepturi, cî parcî mă uitam la aterizarea unui luptător de sumo în chiloțeii de concurs și a bibendumului michelin în cuiul „cu sida” din mâna celui mai trist aurolac. îi venea să râdă și râdea, iar după fiecare râs își trăgea șapte mii de palme nepereche, hai că poate nu s-a observat, și tare ce mai aplaudam când ascundea în grabă râsul incriminant sub preșul de la intrare, c-așam mă simțeam ca la mine acasă-n infern încât îmi venea să zic bine-ai venit în lumea noastră în care ești interzis cu toate ale tale, pentru că aici nu poți fi decât urât și rău, bine, fie, abject, de-acum încolo scârba și groaza te vor lua sub aripa lor protectoare. De ce n-am zis „mai scoși” asta chiar nu-nțeleg. poate și din cauză că de fiecare dată începea așa: stai să facem curat și apoi putem să facem mizerie. Skandenberg să faci cu mă-ta, urlam; în gând, că în afară nu ițeam decât o stânjeneală tăcută, apoi mă uitam pe geam mult, foarte mult, și geamul era neclar, ori eu cum vedeam ceva neclar, cum mă calmam. în timp ce mă calmam pe geam, el călca încet gândacul care trecea pe sub scaune, încet, de frică să nu se audă trosnetul, să nu tragă careva vreun semnal de alarmă, mă gândisem să-l trag eu dar un gândac nu e niciodată suficient, așam c-am așteptat să se înmulțească – mai întâi plină de speranță – apoi cu gândul că s-ar putea ca gândacii să-l îngroape de tot, că el tot striga lăsați gândacii să vină la mine și nici ei nu ziceau nu, ba se-adunau tare sprinteni și voioși să-i dea un codru de chitină în ajutor. într-un târziu mi-am dezlipit ochii de pe geam și am întrebat – vrei să-i omor? a deschis gura, i-a înghițit pe toți și-apoi mi-a răspuns: da, acuma. ar fi trebuit să fac ceva imprevizibil, să-i sorb repede din gură toți gândacii, sau să-l pun să înghită repede un stol de păsări, sau o cană cu ceară, sau la primul căscat să mă duc după ei și să-i sugrum unul câte unul, sau să-i dau pur și simplu un șut în stomac, dar mi-era tot mai somn și mă tot linișteam pe geam. Apoi am adormit, cred că doar eu, dar oricum, se pune.

Ca de la cer la pământ

Dintre durerea împlântată până la plăsele de mâna care te șterge ca pe un abur de pe-o fereastră, să dispari, să vadă mai bine, dintre eul scurmat de săpăligă și aruncat peste cap, că prisosește și e nevoie de primenire, dintre ciopârțirea infinitului căruia tocmai îi dăduseși de capăt, pe al cărui nod tocmai puseseși un deget ca să iasă cea mai frumoasă fundă, cu care înaintai țanțoș – am ceva pentru tine – și presimțirea dispariției tale, cu ambalaj cu tot, din ghetele de moș nicolae, a ochilor aplecați peste încălțămintea goală, hrănindu-se conștiincios cu șuierul de sub limbile puțin ridicate ale bocancilor pregătiți, lustruiți cu o seară-nainte, a anilor în care îți vei lipsi hainele de miros, chiuveta de scuipat, storcătorul de lămâi, buzunarul de pe ușa frigiderului de milka mousse au chocolat, hubul de cartier de documentarele despre balet, aici vinovăția, dincolo răzvrătirea, aici retragerea tardivă, dincolo linsul rădăcinilor smulse. Iei un marker negru și desenezi în jurul aiciului un pătrat, umpli dulapurile cu mâncare pentru motan pentru cât ai să lipsești, umpli frigiderul cu mâncare neperisabilă, îți arunci albiturile la tobogan, umpli sticlele cu apă și le aliniezi pe balcon să fie aproape de flori, îți faci bagajul și te duci la priveghi, din timp, nu știi când urmează să moară, peste un an, peste douăzeci, din timp, cât va să fie el, singurul lucru care contează e să asiști, și nu ca să-ți afirmi asistența, nu ca să asiguri sau să liniștești. Doar pentru că altceva nu mai suporți și nu găsești niciun lucru pentru care să minți cu folos.

Cu spatele

Caut locurile pe care se merge cu spatele, intră bătrâni bolnavi gravizi, te ridici să le dai locul și ei te refuză pentru că le e rău dacă nu merg cu fața, îți reiei locul în carte și îl lași pe cel din fața ta să se supună crudului simț, dar azi e destul de liber și cum mă pregătesc să dau pagina, doamna din fața mea spune – vreți să-mi dați mâna puțin? Iar eu mă grăbesc s-o ajut să se ridice, femeia e în vârstă și nu îmi dă prin cap că vrea doar să mă țină de mână. Îmi face ea semn să rămân la locul meu, îmi ia mâna în mâinile ei și începe un masaj super rapid și vârtos, recitând – aici pentru durerile de cap că v-am văzut încruntată, și mă masează puternic între police și arătător, în jurul încheieturilor faceți dumneavoastră brățări de-astea, câte treizeci la fiecare mână în fiecare zi, dați-mi mâna stângă, și începe să îmi maseze venele care se împrăștie pe sub degetul mare, mi se urcă pe antebraț tot împingând și explicând – asta e pentru intestinul gros, apoi mă presează în mijlocul palmelor, pentru rinichi, sunt cât se poate de încântată, mi se pare foarte frumos, apoi femeia se oprește și întreabă – aveți un pix, notați-vă numele și numărul de telefon al unei doctorițe homeopate, face minuni, apoi – să vă dau și numărul meu – și-apoi începe să plângă și nu se oprește și-ncearcă să se abțină dar plânge-n șuvoaie, că nu se aștepta să ajungă singură la vârsta asta, că fetele s-au măritat în suceava, că nu vor să îi lase și ei niciun nepot să-l crească, aia mare are trei fete, cealaltă doi băieți, că vor să le dea altfel de educație și plânge în continuare, că a lucrat ca asistentă la spitalul militar 40 de ani, să știu, și țineți minte să vă faceți și-așa la frunte, dinspre interior spre exterior tot de trezieci de ori, și-apoi mă ridic și-apoi cobor, și cât așteaptă autobuzul în stație doamna îmi mai face semne prin geam, tot plângând și tot mimând masaje – asta pentru bilă, asta pentru ficat, nu își face nicio cruce, poate nici nu vede biserica din spatele meu.