Strigătul

” „

1. Colecţiona semne de circulaţie de când era copil. Le aranja cu grijă, pe categorii, într-o vitrină închisă. De la universalul sens interzis la trec canguri. Semnele de circulaţie i se păreau de o frumuseţe simplă şi evidentă. Când a împlinit cinsprezece ani, a primit cadou panoul cu depăşirea interzisă, deşurubat de tatăl său pe furiş, în toiul nopţii.  Dar sens interzis era de departe preferatul său. Pentru el era steaua semnelor de circulaţie, o icoană, Marilyn Monroe a acostamentelor, o reuşită emblematică de o eficacitate imperativă de neegalat.

2. Când aveam şase-şapte ani, colecţionam oiţe. Oiţe: grămăjoare de praf şi puf care se formează de-a lungul plintelor sau sub mobile. Le păstram în cutii compartimentate pe care le meşteream chiar eu. Când făcea curat, mama mi le păstra. Există tot felul de oiţe, compuse din diferite tipuri de praf, în funcţie de locul în care se ascund.

3. În momentul de faţă, capodopera lui Munch se află în ghereta mea. Uneori am impresia că îl aud. E ca şi când aş adăposti un animal părăsit, o pasăre rănită. Unii cântăreţi, e adevărat, îşi astupă o ureche ca să îşi audă mai bine vocea. Sau ca să se izoleze de un zgomot deranjant. Presupunând că personajul cântă, nu mă pot împiedica să nu aud un fel de cânt funebru, o lamentaţie lugubră şi halucinantă. E greu să-ţi închipui altceva, Love me tender nu prea merge. Am mers la birou şi am adus un microfon. Am încercat să-l apropii de gura personajului: nu pare credibil. Nu, categoric nu, nu cântă.

fragmente din „Strigătul” – Laurent Graff

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.