Meteo

Data viitoare

Camere întunecate și înghesuite, cu stroboscoape și pături, furișări pubere, viclenii de gazde sau părinți superiori mimând naivitatea, detașări jucate apăsat, nervos, jene și înciudări, o năclăială generală învelind o intimitate pe cât de asiguratoare, pe atât de incomodă și apropierea amestecându-se cu o complicitate foarte încordată. O atmosferă de slin și de orbecăială, toate fețele prost luminate dar toate lucind de transpirație, case vechi, vară, noapte și mormane de pături, pături în loc de măști costume corturi, și veselie destulă, și gălăgie avantajoasă. Ăsta e primul vis, constatam în vis, cu râsete rămase inerțial pe fețe, mulți mulți dinți lucind, era de-acord apoi mă smucea de mână tot numai într-un vârtej de râs, eram foarte nemulțumită de scene, dar foarte mulțumită de vis, și tăceam strângând din dinți cu un soi de necaz înghițit, dar și atentă să țin minte, dând îngăloșenia la o parte și păstrând extraordinarul. Așadar mă smucea de mână și îmi spunea – vezi, nu-ți face din asta un obicei că încă nu știm ce ne-așteaptă, tot râzând ca să nu se întrerupă atmosfera de petrecere iar eu aprobam, făceam și niște poante cinice pe un glas gutural, dar eram revoltată că porcăria se petrece prima și ultima dată, nu mă întrista niciun pic că n-o să mai revină viermuiala și sâcâiala unsuroasă, în schimb miezul razant, cometa din tot acest borcan mă preocupa, și certitudinea că mi-a spus ceva, chiar și prin toate straturile de mucilagii parcă aduse special. Când m-am trezit, am întrebat morocănoasă – de ce te-ai îmbrăcat așa, ca să-mi dau seama prostește de ușor că aveam o suferință bine dosită, exact exact, de ce în mijlocul unui carnaval ciunt și înghesuit, plin de bulendre și euforii gata să dea în crispare, dar mai ales cum de cu-atâta ușurință, când 

apoi cred că mi-am răspuns și am ascuns visul bine de tot să nu-l găsească nimeni, respectiv la vedere

N-am înțeles partea bună

Curiozitatea o să te omoare, în loc să mă uit la motor, m-am uitat lung la combustibil și odată m-am pus pe căutat în șifonier armura, deocamdată mi-am îmbrăcat cele două mâneci de fier și mă dor puțin coatele, pentru restul echipamentului sunt deja obosită, bine că a fost inventată canapeaua, din evantaiul de lemn, sticlă, hârtie cu desen, hârtie fără desen, mi-am ales sticla și am avut norocul cel mai mare că am găsit-o întreagă, pentru că restul nu erau fragile și nu erau amenințate, noroace mai mici și ele, dar iată că cineva lipește niște bucăți de plastic și rămâne lipit între, pot să-mi scot și cotierele că nu mai e nevoie să intervin în niciun fel, lucrează adezivul, stai acolo, nu mișca, dar mai ales închide monitorul că-ți strică ochii, era să fie o emisiune, va fi în alte părți, pentru că există alte părți, bune, casa de marcat a înregistrat atâtea produse încât acuma scoate un bon kilometric pe gură, o recrudescență a despotismului se extinde din scrumieră până-n balcon tăind o mână care mă strângea de gât, ieri blestemam aerul rece că-mi strivea oasele și-mi despica plămânii și aduceți-mi mâlul, depunerile, azi și tenul meu e mai curat, și nici nu vreau să o înțeleg pentru că se deduce din întreg și pe-asta rea am examinat-o din papilă-n papilă, acum că rimează cu milă trebuie să recunosc că mai am dar o păstrez, lucrurile astea nu te surprind pentru că nu au cum să te surprindă, deci e bine, în schimb pe mine mă surprind, deci cred că am avut dreptate, sunt fericită că pot să-mi suflu nasul, că din casa de marcat vor curge panglicile darurilor pe care nu știu cum de am mai reușit să nu le azvârl cât colo ba, culmea culmilor, să le mai și desfac.

Pe urmă

Pui o întrebare, vezi să presupună un răspuns lunguieț iar când acesta începe să se formeze îți aprinzi o țigară, nu, mai întâi cauți cu fervoare bricheta și n-o găsești și scotocești frenetic în geantă, scoți cele trei mănunchiuri de chei, cutiile de tic-tac, pachetele de șervețele și de halls, cartea, portofelul, telefonul, ghemotoacele de bonuri de cumpărături, pixurile, ceasul stricat, ochelarii de soare, actele, abonamentele, cartelele, medicamentele, leucoplastele, nu reușești, întorci geanta cu gura în jos și răstorni totul, apare bricheta, întorci capul și spui – te ascult, să știi – îți aprinzi țigara și cauți o scrumieră, până la urmă întrerupi numai o clipă să ceri scrumieră și încă una să ceri apă, apoi asculți, luând din raft o carte și citind titlurile frumoase și bucurându-te cu voce tare de un nume simpatic sau de un dialog, apoi închizi când estimezi că ai primit răspunsul la întrebare, nu l-ai auzit, vine cutremurul – dacă-ți place, ia-o tu, și o iei și o pui cuminte în raft, dacă-ți place n-o iei tu, mai bine să ne-aruncăm în prăpastie sau să facem parkour, dar nici asta nu se poate, acoperișurile tocmai au căzut, stai în aerul descoperit și asculți un ticăit, nu a explodat nimic, apoi cu degetele mijlociu și arătător lipite de podea ca două picioare mergi și măsori distanța dintre cană și prag, o prinzi între arătător și police și o înghiți ca pe o pastilă, prea mare, îți hârșâie gâtul, aproape că te îneci, de când n-ai mai înghițit un ulcerotrat, e și foarte amară, e și granulată, dar dacă n-o înghiți cum să dispară, ce să se-ntâmple, nu se întâmplă, nu ți-e rău, de ce să-ți fie rău, uite o crăpătură în pardoseală, intră în ea dacă poți, sigur că poți și că din ea altfel se-aud vibrațiile, pașii, pocnetele de contracție, muzica de fond, iar pocnete și crăpătura din pardoseală se strânge cu tine cu tot, te strângi, te concentrezi bine, pe ideea că nu ești aici, nu ești nicăieri, aiciul și nicăieriul continuă în schimb să existe și să comunice din când în când prin crăpăturile din pardoseli, e ca și când ai privi răsăritul și asfințitul, pierdere de timp, nu foarte costisitoare, le privești, ca să nu interiorizezi, să nu păstrezi, nici să nu ieși, până când o lamă nu sticlește în soare.

Vino să te dau în leagăn

Și blocurile începeau să se clatine și pantofii să se desfacă din ținte ca niște castane și-apoi să se despielițeze și șosetele ajungeau pe un cablu de troleibuz și jardiniera de la ultimul etaj ajungea în câteva secunde la parter, gura de canal ajungea chiar sub noi de parcă ne-am fi legănat deasupra coborârii în veceu, eu stăteam în spate în picioare și „făceam avânt”, din când în când lăsam leagănul să zboare în față și rămâneam cu mânile prinse doar de bara de sus; când revenea spre mine trebuia să nimeresc la fix secunda în care să rămân în aer ca să mă prind apoi la loc de cele două bare laterale al căror scârțâit era mai degrabă dulceag decât ascuțit și-abia după secunda aia simțeam leagănul și înțelegeam de-adevăratelea că mă poartă singur fără să mai mișc niciumpic niciumpic. Când leagănul era gol trecea de câteva ori prin mine, timp în care blocurile rămâneau la locul lor în schimb îmi vedeam foarte bine genunchii, pe care-i ridicam când se apropia cadrul metalic puțin ruginit.

Intubate

Și o călătorie prin cateter

De mult nu mi-am mai mușcat buzele și pumnii, citind o carte de popularizare a științei și ținând când cu superstiția, când cu ingineria, numărându-mi când coastele, când hematiile, când țigările, când gurile de ness, când amintirile despre paclitaxel (imunosupresor extras din scoarța de tisă) și despre rapamicină (extrasă dintr-un mucegai din Insula Paștelui) și strângând perna în brațe la capitolul în care Werner Forssmann trimite primul cateter într-o inimă umană și anume a lui, așam, legi asistenta de masa de operație ca să nu gesticuleze dezordonat, îți faci incizia în venă, împingi cateterul pe circuit până ajunge la inimă, în timpul ăsta mai faci o glumă, te mai ridici să te uiți în oglindă, o iei încet spre radiologie și ceri substanțe de contrast, te radiografiezi, ce poate să fie mai simplu, mai împingi cateterul umpic, și mai adânc, poate pe undeva o durea, dar nu, apoi aștepți să fii concediat din spital pentru încălcarea jurămintelor. La capătul sancțiunilor disciplinare, Forssmann devine urolog + nazist și, după ce participă la cel de-al doilea Război Mondial, „îl găsim practicând medicina la țară, întreținându-și soția și cei șase copii cu ajutorul unei a doua slujbe, de tăietor de lemne. La cercetările privind cateterizarea cardiacă, a renunțat doar după ce și-a folosit toate venele accesibile pentru incizii”. Dar înaintea lui a fost primul aparat cord-pulmon, cu sângele oxigenat „în altă parte”, recirculat de la tată la fiu. Iar înaintea lor a fost Augustus Desiré Waller și răbdătorul său bulldog și telegramele transmise de inimă prin sare și prin electrozi, curentările lor și plăcile lor fotografice fixate pe un trenuleț de jucărie aflat în mișcare, ca s-avem noi ekg și defibrilator. Dar înaintea lor primul stetoscop. Un cornet de hârtie. Că pacienta era prea grasă și bătăile nu răzbăteau suficient prin dolofănie, iar percuția și palparea se înecau în valurile adipoase. Dar și sacii pleurali prelevați de la morți și umpluți cu diverse lichide, pentru ascultarea sunetelor produse de percuție și identificarea murmurului de către Laënnec. Dar și resuscitările lui Galvani și ale lui Aldini – marii „prăjitori” – că Da Vinci se mulțumea să creadă inima cuptor – doar e clar c-atunci când inima se oprește, restul corpului se răcește. Dar și contele căzut de pe cal, cu coastele sparte și inima la vedere, cu pieptarele lui de fier și ușiță spre sistole și diastole, descumpănit când e chemat la palat și regele își pune mâna dezmănușată pe inima lui și na, nicio minune, nimic. În timp ce Ghismonda lui Boccaccio primește inima amantului smulsă proaspăt din piept, bea potirul de sânge în care toarnă otravă și se pune să moară cu două inimi deodată. Nu-i nimic, în zilele noastre reușesc transplanturi în care inima bolnavului nu este scoasă, e lăsată să se odihnească niște ani și-apoi e îndepărtată inima 2, colega de buzunar. Dar mai înapoi, călugărițele cu inimi învelite în coroane de spini și tremurând de extaze (-le scarlatinei) până la moarte, inimile scoase de inchizitori și găsite sacre, cu iisuși crucificați din carne, taman în miezul organului tetracameral cu valve stenozate. Și microbii tratați cu sticlă pisată pusă în rană, plasmina activată cu medicamente obținute din distilarea urinei de călugărițe, anticoagulantele cu heparină din mațe de porc, și caracatițele la inimă (takotsubo) și anticorpul monoclonal himeric (șoricelul la inimă)  și anticoagulantele cu warfarină (otravă pentru șobolani), în fine, de la cor ne edito a lui Pitagora, până la seria de Sacred Hearts a lui Damien Hirst și la tomografiile pe mumii egiptene din care rezultă că faraonii nu fumau, nu mâncau e-uri, dar tot aterosclerotici mureau, plină de povești cartea fraților Amidon. Dap. Amidon!