Și râdeam

Că nu știam ce comandasem, am zis să fie ceva exotic și a venit o farfurie bine întinsă în care domnea o tristețe atât de bine cristalizată încât la fiecare furculiță mă podidea râsul și ochii mă usturau de râs și gâtul mă durea de râs și râdeam cu gura plină și mi-era rușine că-mi scăpau firmituri și că mă făceam în felul acela de râs, mestecând din tristețea cristalină și nereușind să gestionez surpriză, alo, papilelor, ați rămas în urmă, și mai râdeam umpic, pentru că magazinele erau foarte închise iar cerurile erau foarte deschise, or eu găseam lucrul ăsta neobișnuit, și mai luam o gură de aer și mă mai aduceam la zi, cu forța, cu forța, spuneam nu, mâncarea doar sărată trebuie să fie, atât și e arhisuficient, apoi înghițeam și-mi spuneam – nu e, cu dezamăgirea pe care probabil că o încerci când iei un ciocan și-ți dai cu el peste degete și nu te dor, deși ți le simți, nu-i niciunul inert, atâta că la ciocan nu răspund. Oamenii de la celelalte mese vorbeau șoptit, la mine ajungeau doar șșșțțțțșșșțțțșșsțțșșîîuri, cu toate astea înțelegeam o mie de povești și mă gândeam la scrierile ebraice din care vocalele lipsesc și mă culcușeam foarte bine în vorbitul acela șerpesc iar când fricativele își mai împleticeau cozile pe sub picioarele meselor, mai râdeam puțin, un râs care mă râcâia cu dinții în piept, cu dinți de furculiță râsul.

Oh, the river is wise

Ochii prea rotunzi, ochii prea mari, ochii prea limpezi, prea limpezi în ciuda culorii întunecate, dinții prea albi, curățenia care nu e curățire, cuvintele de îmbrățișare luate de-acasă împreună cu câteva cărți de suflet, spuse dintr-o suflare, am făcut-o și pe-asta, sunt stabilă în curățenia mea, încă o instalare reușită, și mă bucur, și ești prost, vin din franța, noi în franța ne pupăm, și incredibil, după șapte ani ai exact același miros, știu, nu e de parfum, exact exact, ori eu de ce zic da? de ce mă bucur că modificările organoleptice nu sunt înregistrate, ce contează acești ani în această recunoaștere, și limonada cu apă minerală din care gazul a fost extras, iată, la comanda dumneavoastră, acră-seacă, 7 lei, vreți 10+2 ca să-mi dați înapoi 5? dar dumneavoastră? vreți să primiți 5? Sandwich-time cu salată iceberg. Vânzătorul vieții mele, ascuns în pasaj – patru pachete. Cât fac patru pachete, întreabă. Habar n-am, îi spun. Ei, vedeți, îmi arată calculatorul, fac exact cât mi-ați dat. Păi îmi pare rău. Vreți și punguță? o întreabă pe bătrânică. Ei, nu, mersi, de-astea pot să vă dau și eu, răspunde ea botoșică. Dați-mi! Și tu unde erai când mi-am revenit, când timpul s-a dat înapoi spre peste cap. Ochii prea rotunzi și prea clari și bucuria prea albă și bobocul plesnit, deschis, nu tu stafidit în coajă, nu tu inimă cleioasă & posmăgită, când înmârlănirea aglutinantă degajează în favoarea plictisului aseptic, pardon, nu cleios, dar steril, iar în rest răbdăm, scadență să fie, rezistență pace și scadență, mă poate durea măseaua până în 2023, da’ măcar știu că-n 2023 n-o să mă mai doară măseaua ci gâtul și-anume până-n 2046. Dar mai ales strada General Praporgescu, la o grădină, sub o tulpină, neîndrăznind să întreb cât de microbiană să fie. Și o lumânare pentru fiecare.

Of vacuum cleaners and dental burs

Pentru un zâmbet mai strălucitor

Chiar nu vreți un pattern?

Sigur, sigur? Chiar nu vreți să știți care e legătura dintre valul de atacuri teroriste și valul de revendicări? Bine. Dar chiar nu vreți să știți dacă fanaticul s-a aruncat în cap, sau în gol sau într-o baie de clor, de ce nu a deschis parașuta, de ce și-a bătut cuie în tălpi, care era planul B, ce fel de copilărie a avut, ce era în plicul pe care scria „în caz că nu mă mai întorc”, ce mănâncă-n seara asta, cum combatem canicula, cât mai costă maieurile cu găurele-n Obor? Și pe măsură ce puneam o mie și-una de întrebări, duamna Clementina ne privea cu picioarele dânsei prelungi prin lentilele dânsei de bumbac și șopocăia fascinată – cât sunt de curajoși! – uitându-se la copilașii care mai smulgeau câte-o bucățică din țeasta făcută zob, o mai luceau cu degetele muiate-n salivă și mai făceau o farfuriuță pentru o ceșcuță pentru iarbă tocată și presărată cu nisip – ați văzut? întreba duamna Clementina în șoaptă, ca pentru a nu deșira un mister – ei nu-s ca noi, pun mâna pe gândaci fără nicio reținere, unii mai și mănâncă, de curiozitate, și copiii, se știe, sunt mai instinctivi, deci fricile astea și inhibițiile noastre sunt mai degrabă false, sunt liberi de asocierile pe care tot noi li le plantăm, dadaa spuneam și eu tot în șoaptă, în timp ce copiii cotrobăiau prin creierul cald probabil, dadaa, în capul meu suna clar o voce groasă – băi, ia spargeți gașca! – dadaa susuram absorbită de simplitatea și inocența lor, râsetele și scâncelile gâlgâite acolo în glasuri mijmijmici, încă neîntărite, încă alunecând între ciripeli și mormăieli. Am uitat ce voiam să spun. O fetiță cu gropițe și fundițe îmi întindea un os insuficient crăpat, nu zicea nimica, aștepta zâmbitoare și încrezătoare să i-l sparg, îmi propteam bine podul palmei pe-o latură, poftiți vă rog, și îi întindeam căpăcelele așteptate, o să mai vină ea și cu altele, după ce dă zglobie din fund imitând fâțâitul pe catwalk, un osicior într-o mână, unu-n cealaltă. Și nu știam pe cine să invidiez mai întâi, pe copiii clopoțitori, sau pe duamna Clementina, învăluită de admirație în fața zăpăcitoarei candori. Așam. Stam și mă uitam și mă întrebam dacă nu cumva atinsesem stadiul cel mai de jos al involuției mentale, că spirituale era ridicol de mult spus, contranirvana, scleroza în plăci, degenerescența terminală, nivelul terre à terre & păduche la păduche. Și-apoi am mai și uitat. Mâine vom vorbi despre asocierea dintre aspirator și freza dentară. Dacă nu uităm. 

PS – Mi-e cam cald, da’ mă sacrific.

La ora asta

Tu ești! am spus, arătând spre dușman. Tu ești! am spus, împingându-l până dincolo de zid. Tu ești! am spus, împingându-l în prăpastie, în timp ce el striga Oprește-te, nu sunt eu! Gândește-te că dacă o ții așa, adevăratul răufăcător va scăpa nepedepsit. Tu ești! m-am repezit spre dușman, dar el îmi răspundea Nu sunt eu, gândește-te că la ora asta răufăcătorul e-n libertate și se bucură că nu l-ai prins. Tu ești, o țineam eu una și bună și îmi mai luam o piatră de pe inimă și o mai puneam pe fundul prăpastiei iar el mai cădea puțin tot strigând nu sunt, iar eu îmi mai scoteam o piatră de la inimă și-o mai puneam pe fundul prăpastiei; striga oprește-te, nu mai scoate, în curând o să te sufle vântul și vorbea de vânt ca de dracu, în timp ce eu îl linișteam – mai am pietre destule, binefăcătorule, n-o să scapi tu nerăsplătit, niciun sanctuar nu se construiește dinspre afară spre înăuntru, și-mi mai luam o piatră de pe inimă și îl mai răsplăteam puțin, până când a-nceput să aibe rău de înălțime, în timp ce răufăcătorul neprins privea tot mai în sus, tot mai din adânc, creând în jurul lui o atmosferă tot mai depresionară, aproape-aproape ciclonică.

Columbar

„Cu strania sa metodă de apărare, ce se baza pe soare strălucitor, crematoriul domina celelalte plante staţionare. Pe frunză se vedea mişcându-se un cerc de lumină; rătăci o vreme pe suprafaţa ei apoi se opri și începu să se concentreze. Frunza începu să fumege apoi izbucniră flăcările. Focalizând una din urne asupra lor şi folosindu-se de foc planta era pregătită să lupte. Cocoţată acolo sus, etala aproape o duzină de flori, fiecare mai mare decât un om. Alte flori, fertilizate, se adunaseră şi formau o urnă cu mai multe faţete. Se puteau vedea şi alte stadii de dezvoltare, în care culoarea dispăruse de pe faţetele urnei. Odată cu maturizarea seminţelor, urna, de acum goală şi foarte rezistentă, devenea transparentă ca sticla şi o armă calorică pe care planta o putea folosi și după ce sămânţa era împroşcată. Alergă direct către planta crematoriu, se năpusti printre frunzele ei şi se căţără până în vârf, înainte ca aceasta să-şi poată roti urnele sub formă de lentile şi să le focalizeze asupra ei. Ridică frunza deasupra crematoriului și o așeză între soare și plantă în așa fel încât urnele să ajungă sub umbră. Le umbri. Se răciră.” Brian Aldiss – Sera.

Săritură

Spune-mi că până pe 20 nu pleci nicăieri. Nu plec nicăieri. Atunci îți spun și eu: până pe 20 sunt aici, sigur nu pleci nicăieri? Sigur nu plec nicăieri. La un minut după ce închid telefonul, „Cumințeniile” sar de pe raft. Stăteau sprijinite de perete, nu le-am atins în ultimele zile, nici nu mai știu de când nu le-am șters de praf, în fața lor un capac de candelă destul de înalt, plin cu monezile scoase din buzunarele blugilor puși la spălat. Capacul e la locul lui, neclintit. Pe jos „Cumințeniile” desfăcute, rama întreagă, geamul nespart, desenul neșifonat, passepartout-ul neîndoit – evantai, alege-ți o carte. Cât de rapidă să fi fost dilatarea gheruțelor de metal care țineau împreună scenă, fundal și geam, încât să aibe efect de arc? Să fi trecut șapte ani? Să fi trecut șapte ani de când până pe 20 n-am mai plecat? Să rămân tablou privind spre tabloul desfăcut dar nestricat? M. mă întreabă dac-am știut cum să fac, când măicuțele au zis lăsați-ne să vă ajutăm și noi cu ceva, scrieți-ne un pomelnic și noi îl vom citi, faceți două coloane, în dreapta morți, în stânga vii, vă rugăm. Și M. mă întreabă până la urmă ce-am scris, așa că îi răspund – nume mici, numai nume mici. Sunt sigură că măicuțele se vor bucura când le vor citi. Binecuvântarea are funcție de sigiliu, să știți, îmi spun măicuțele închinoviate la mănăstirea-ntr-un picior a gurii humorului, iar eu mi-aduc aminte când am auzit cuvântul prima dată, poate aveam trei ani, când mama îmi punea peceți pe ochi, să nu-i mai deschid până dimineață. Acum pun eu. Nu vrea să doarmă, vrea să vorbească, afară, în aer liber, vorbitul e mai ușor și hașurează chipul, hașurează de zor, răzuie și apoi acoperă și iar mască, liniuță cu liniuță, cuvânt cu cuvânt, se apără și iar se apără, taci și-nchide ochii un minut.