Numai ea știe

Bine că nu crede, e ceva stricat în încredere, ea știe în schimb foarte bine de ce liniștea e, de ce nu se întrerupe când Erland bate la trei dimineața cu pumnii în ușă urlând vino să-mi stingi lumina, ai înnebunit, de ce nu ți-o stingi singur, ți-ai rupt vreo mână, n-am înnebunit, sunt evreu, azi nu m-ating de niciun aparat, nu vrei să-ți suflu și-n menore, eventual, și-apoi o formă nouă de înjurături, auzi, da’ tu de când dormi în pijama, nu se întrerupe când găsești toată casa învelită-n iederă de plastic, foarte frumos, cine s-a gândit c-o să-mi placă, dacă vrei le scot dar m-am gândit c-o s-arate mai primitor decât cu ghirlande de hârtie colorată, scoate naibii vălătucii ăștia țigănești de pe pereți, las’ să ne simțim ca-n gazdă, abia nu uităm să plătim cablul, când rufele proaspăt spălate sunt pline de gheruțe gri și găinaț și mătură cu mânecile în grămăjoarele de mălai și miez de pâine fărâmițat, dacă tot am udat florile, am zis să ud și păsările, ca dup-aia să nu fie nevoie să mă ridic din pat pentru că imediat ce mă ridic, mă ia amețeala și lucrurile îmi par tot mai mici, eu mie îmi par mai înalt și nu mă pot obișnui cu gândul că pisica asta e chiar atât de mică și de departe. Eu în ea mă înfășor ca într-o sarma, uite rostul cărnii tocate, și frunza e răcoritoare, unii au prea mult timp, prea mulți timpi morți, de-asta și lipesc leucoplast pe sonerie, hai să vedem cum nu te atingi tu de aparatul pansat, și iar pumni în ușă, dar întrerupe naibii curentul c-o zi înainte, ce e atât de complicat, și niciun miros de cafea deasupra niciunui ochi de aragaz că azi nu facem focul, culc locatarii și mă întorc la fereastră, unde ninge cu fulgi mari de coțofani, iar de frig blocurile se trag unele-n altele, scoțând aburi pe nas.

Ghici!

Microorganismele aerobe

Sunt de două feluri: aerobe obligate și aerobe facultative. Ca la whist, doar că invers, pentru că nouă, la whist, ne plăcea să fim amândouă, să avem înainte de miză un set de opțiuni și când să-l exprimăm, responsabilul de caiet să ni-l îngusteze, super convenabil, atunci transformăm doiarul în atu, pe as nu-l mai păstrăm decât dacă e de treflă, de popa de roșu scăpăm la primul romb cu flori, și și-așa nu eram prea atente pentru că ne călca pe nervi Gopo, care câștigase la loto bani de fugit în america, după ce își investise casa într-un bilet cu nenumărate variante numite calcule matematice, ne călca pe nervi cu ambițiile lui de a juca la 0, pentru că altfel vezi doamne era prea simplu, iar noi trebuia să ne amintim că a fost și olimpic și că de-aceea spală vasele separând farfuriile murdare de icre de farfuriile murdare de zacuscă, pentru c-a fost olimpic și a făcut și automatizări, bine că ne-aducea bomboane de la Capșa și discuri cu Dire Straits din care n-aveam voie să ascultăm decât Why Worry, bine că l-am revăzut la înmormântare și că ne-a spus că are motan, că de n-ar fi avut, l-aș fi găsit neschimbat iar asta n-ar fi fost în favoarea lui. Asta ne plăcea nouă la whist, pe lângă felul în care Răzvan mai modifica scorurile din pix, destabilizând încrederea participanților la trafic, cam în același mod în care ștersese de pe diplomă un bețișor ca să iasă premiul I în loc de II, la concursul de dans faza pe sector, unde eu personal făceam o piruetă înfășurată pe brațu-i la fel de lung ca al dreptății facultative a juriului. Dar după toate organismele astea pline de aere, singurele care rămân, nici învăluite, nici desperecheate, sunt anaerobele, microorganismele sufletului meu.
rando ajungând din urmă plăcinta cu răvaș.

Pe rând

Intră pe rând și fiecare întreabă cum a fost și mă uit în ochii lor să măsor, cât e politețe, cât e curiozitate, domnul Vrabie e îmbujorat ca de obicei, domnul Dumitru ca de obicei nerăbdător, dă din coadă, Gabi întreabă pe lângă capul meu, ca o pisică mângâindu-se întâmplător de tocul ușii, Pitica tot cu sprâncenele ridicate, uite, am făcut ochii mari, umple-i, Costică vrea să spună el tot, să amenajeze, să refacă repede terenul scurmat în lipsa mea de curcile albe, nu-s ele cele mai vulnerabile păsări? cei care întreabă cum a fost nu își găsesc locul până nu le spun, nu știu dacă le-a fost bine sau rău și lor, au de recuperat porțioara de trecut, freamătă întrebându-se în secret ei cine sunt, cine vor fi după răspuns; cei care nu întreabă sunt hotărâți să refacă, știți ceva, asta nu prea contează, tot noi rămânem aici, hai să vă zicem repede în ce stadiu am mai ajuns cu bucătăria de iarnă, să vă zicem pe cine am mai exclus și ce timpi au obținut vecinii dumneavoastră, într-un fișet, o moștenire nasoală stă legată fedeleș – ia spuneți, copilași, v-a fost dor de mine? o mămică narcisistă luându-și pruncii de la țară. Apăi, nu. Că noi evităm glumițele în care miezul se adevăr e îndesat cu forța, mai bine să ne pupăm direct în ochelari și să zicem noroc – neapărat să întreb data viitoare de ce unele vinuri au un gust sărat, mă uit la chipurile lor bronzate, domnilor da’ voi sunteți alții decât cei pe care i-am lăsat, care de care mai mândru de noua tunsoare, noua suplețe, vechile piei lăsate în urmă, urmele lăsate de fiecare, ca să ne întoarcem, nimeni n-a așteptat pe nimeni, turma merge, mai dispare o oaie, mai apare nu se știe cum la următoarea răscruce, turma nu se oprește s-o aștepte, totuși efectivul se reîntregește fără să fi fost șchiop, în capătul dealului e chiar adăpătoarea cu piatra înverzită de mușchi și licheni, câteva secunde durează emoțiile, satul e nesimțit, le molfăie în soare ca pe-o nouă livrare de napolitane Dănuț, în timp ce oile negre oftează pentru început un simplu: ce bine c-aveți aer condiționat, urmat de cel mai nevinovat: dacă ați ști de când vă caut.

Aș fi scris despre

Două sticluțe albastre alături de care erau foarte multe sticluțe vernil, un sicriu metalic pentru pâine, o oliță pentru noaptea care face pișu, doi căluți de lemn, un dinte uriaș, din ipsos, un elefănțel de alamă, pe care vânzătorul nu voia să îl vândă așa că s-a încruntat și mi-a zis în cea mai curată chineză țțț, împachetându-l totuși în foița de indigo din chitanțier, punându-l alături de cele două sticluțe albastre și goale, de pe vremea farmacistei numaiștiucare, pe care imediat le-am înghițit, fără nicio intenție de-a le mistui, drept pentru care au rămas undeva ca două organe pe care din când în când le umplu cu lichide sărate sau amare, dar cel mai des le las goale, ascultându-le huruitul sau clănțănitul, despre ele aș fi scris dacă M. nu m-ar fi bătut încontinuu la cap, de când ne-am mutat aici asta facem – completăm. Zi de zi, zi de zi ne aduc formulare, dacă să fie verde sau albastru, da’ albastru închis sau albastru deschis, da’ la prânz le dăm pâine cu semințe sau fără semințe, da’ în ziua vegetală le dăm și cartofi sau nu le dăm și cartofi, da’ îi lăsăm cu telefoane sau nu-i lăsăm cu telefoane, da’ să îi învățăm cifre sau numere, da’ să meargă la muzeu sau la bazin, da’ să fie minerală sau plată, și M. turuie ca o turturică și parcă și pieptul i se umflă și parcă îi crește un nimb de fulgi în jurul feței. Iar mie – asta e – îmi vine să o imit, dau fuga la wc și încep mă adresez faianței: tacatacatacataca, tacatacatacataca, și văd că pot și eu! Deci aproape că am un copil de adus de la școlicică.

Gardul

Over my dead body spuse gardul, aliniindu-și coastele în pământ, femeia aplecându-se să-l asculte, trăgând de eșarfa roșie, infinită, dintre gratii, de parc-ar fi vrut să întoarcă pământul pe dos, Vera coborându-și cu grijă glasul și spunând ca într-o fântână: dincolo de gard sunt macii. Eu nu știu ce-aveam, mă tot internam, mă tot așezam într-un pat, clătinam foarte puternic din cap la orice cuvânt și numai la valeriană reacționam, părea să fie singura amintire, sau poate voiam să zic prin valeriană, nu mai ocoliți, până nu treceți prin tunelul de valeriană nu mai răspund la nicio altă plantă, drumul era imposibil și capătul lui fusese multă vreme invizibil, până când unul a priceput, din greșeală, greșeala a fost meritul lui, că în capătul tunelului era passiflora, pricepuse dar nici el nu știa săracul ce e cu ea, se uita la ea cu mirare și ne-o arăta și nouă, ba și-o punea la piept să vadă dacă se întâmplă ceva, ba o punea în ierbar și aștepta să devină transparentă, ba îi răsucea staminele ascultând cum își reveneau înapoi ca un mic arc. Un gând înfricoșător, că acela poate fi chiar sfârșitul și dezastrul total, era împachetat de omul ăsta cu grijă și pus seară de seară în sertar, așa cum își pun unii bibliile sau pistoalele sub pernă, paharele cu apă la cap, paharele de apă pentru florile fantomă.

(ceas care stă: but why should not the passion vine decorate its leaves with so many egg replicas that the butterflies are totally deterred? Perhaps if it did the butterflies, in response, would develop the ability to distinguish between the real and the imitation. cât e ceasul? cât știe. Passion flowers have modified some of their leaves even more extremely and converted them into tendrils. These grope around in space until they touch the stem of another and swiftly coil around it. If the support contacted by a tendril is extremely smooth and unlikely to provide the kind of roughness needed for a secure grip, the tendril will unwind and resume its blind search). adaptare după prospectul Calmogen, un produs Omega Pharma.

La foule