Ața

Ața se va pune în două sau în trei sau în patru, la capăt se va face nod, când treci acul pe lumea cealaltă să întinzi cu încredere, simțind cum se proptește în drugul de pe dos, să nu fie invizibilă, nici ascunsă, să fie cusătură trainică, n-ai plantat un pom, dar ai lăsat ceva zdravăn în urmă, hârșâitul aței prin pânză, hârâitul lui Santobelo peste raftul cu șnururi, elastice și catarame, teckel mic și rău, arătându-și colții la cea mai mică tentativă de apropiere, mârâind nervos cu buzele răsfrânte și în același timp dârdâind de frică în brațele stăpânei fericite – haide, mami, că te iubește și pe tine cineva, în sfârșit, nu te mai speria – toată lumea îl face șobolan, îmi spune – cum să-l facă șobolan, e evident că-i liliac, îi spun, și urechile uriașe ale lui Santobelo se învinețesc, botul negru îi încărunțește subit, ochii bulbucați, cu globii parcă plutind desprinși de cap undeva deasupra botului, lăcrimează și fâlfâie pânze lăptoase – și funda mare, bățoasă, ciclam, și ața trecând prin material, prin altul, prin materialul săditor, o castană, o nucă, o castană, o nucă, umbli cu noaptea-n cap și se trage de sus, se inventează „teroriștii”, nu vezi nimic, mergi cu mâinile ridicate ferindu-te de fructele coapte, programându-ți pașii – dacă-s castane, n-o să le ascult, dacă-s nuci, am să le dau dreptate, și pocnesc cu putere pe-asfalt, piedica unu, piedica doi, piedica trei, se luminează, se aurește, foaia de ceapă se face sticloasă, citești în sfârșit semnele de pe jos, s-au tras doar fructe de avertisment, cu atât mai grave, și cu ce îndârjire încă plonjează, descui merceria, aprinzi lumina, dai jos de pe ușă afișul cu retușuri la minut, niciun retuș, iei un ac, o ață și-o panglică lată strecori ața de-a lungul unei margini de panglică apoi strângi funda înghesuind-o spre nod și făcând un pampon.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.