Heaven

Dulce de pe jos

Și încă e încă o dată ultimul și încă o dată doar pentru tine și o dată e tot niciodată și mai e tot destul și încerc e tot pas și nici pâs, ce-avem noi de făcut, ce-avem noi de omorât, de ars crengi verzi, de privit spumița măduvei lor de crengi sfârâind de vie, prinsă acolo în scoarța osificată, fierbând într-o ață și-mprăștiind miros de chin mărunt, și fin și meschin, nici curățenie de crăciun, nici sacrificiu pascal, iei cârpele și le pui pe foc și te uiți cum ard și cum rămân folii negre molii nemuritoare, pojghițe de indigouri, fojgăind fără cotor, zburătăcind fără corpul vechi plin de puroi fără ochii uniți în strânsoarea de gât. Și spui cu glas tare și se găsește  auzul căruia vocea îi vine dulce moleșitoare, rămâne ascuns, amețit, nătâng prin perdele, încurcat în câlți și văl lipicios, cocând cuvinte nedesfăcute, furnicând buzele, de repetat până la aglutinare, rămâne inhalând fâșii de glas care se crede neauzit, în afară și din afară ascultând și afară auzindu-se doar, înăuntru pași stânga pași dreapta de unde l-am luat unde voiam să-l pun ce voiam să fac ce voiam să spun, în timp ce afară doar dulce moale, coșulețul de zahăr cu flori de zahăr bibelou de mâncat, scăpat pe „traversare”, spart, petală albă de zahăr furată de sub roată, ascunsă sub limbă, zahăr stat în dulap cu săpun și parfum, voce dulceagă și moale topindu-se sub limba tăcută dincolo de buzele lipite uscate cerate, mai încerc încă o dată. și apoi? e mai ieftin să iei altul nou decât să-l repari, dar modelele noi sunt urâte și proaste, dar ăla vechi avea farmecul lui, marginile coclite, așchia sărită, smalțul zdrențuit, tivul descusut, călcâiul rărit, sticla mătuită, rama circulată de cari, litera ștearsă, furnirul zdrelit, ochiul năclăit. Deschizi ușa casei, smulgi numărul auriu lipit deasupra vizorului și îl lipești pe ușa băii, a bufetului cu condimente și ceaiuri, a dulăpiorului cu spirt, pansament și leucoplast, a aerisirii cu vedere la apometre, undeva trebuie să se potrivească și undeva trebuie să fie un colț care să vrea să zică ce e, marginile toate roase, învelișurile toate ponosite, uzat, uzat, uzat, jur împrejur uzat, numai miezul strălucind și pâlpâlpâlpâlpâlpâind fără stingere.

Teritoriul nu-i picior de om

Dimpotrivă. Calci, piciorul se topește în roșul alb, dispare. Mai faci un pas, dispare și stângul. Toată stânga și toată dreapta. Și mergi și nu ești nici strâmb nici șchiop, din toate picioarele dispărute, niciun sindrom, niciun membru fantomă, niciun mers fantomă, dar iarba înaltă până sub ochi, tu și iarba corp la corp, și nu te caută nimeni, și nu șezi făt în nicio burtă a niciunui pământ și nici urci hăt în nicio bortă a niciunui cer, dar necăutarea răsună, pe cer clopotele lipite prost, pe piept cheia de la sertar, la gât șiretul negru de jeg tot mai și tot mai lucios, în gât șiretul curat de la cheia înghițită, în trei prize pe zi, dimineața, în iulie și în 2063, în piept gaura, mai faci un pas și-ți mai răsare de sub fostul picior un cap de floare, doar capul, mare, deschis, îmbătător, nici floarea nu mai are picior, dar a avut, a pășit, n-a șchiopat și nici nu s-a strâns, să te-apleci, să tragi de ea, să nu poți s-o smulgi, să se caște pământ, nu-l trage de limbă dar nu tragi, mâini n-ai, desparți iarba și fugi pentru că poți, cu fugit dispărut, și clopotele răsună din lipici, gaura șuieră mai subțire mai gros după cum te învârți, o răsucire – o gamă, 36 de grade, 37 de grade, 38, 39, 40, 42, 38, 36, 30, 20. Dimpotrivă, e nesfințitul. Nu bordură, nici răzor. În pământ e o gaură. Și pământul se-nvârte. Și cântă. Aproape la fel. Până când crește o floare și o astupă. Și se face liniște. Mai mergi. Tristețea tristeților care ești tristețe monolitică și eternă, bucuria noastră cea de toate zilele, dumicat după dumicat. Toate sunt mici. Micuțe. Mititele și pline de har. Tu să le crești, să bagi din tine în ele, să se umfle și să se umfle, să facă piepturi de cocoși și gâlci de hârciogi. Mai mergi și te mai preschimbi în ape reci-reci, deloc călduțe, poftim, gura lui să nu mai scuipe, și singur te întrebi ce e asta? Iar glasul de la ora de limbă străină răspunde: Aceasta este o lume. Aaa! Aaaaa! Ce stranie e, de ce îi spunem ca alei noastre? Să nu-i mai spunem. Să-i spunem altcumva. De exemplu genune. Sau albastru de metil. Sau întrerupere. Sau lișiță măiastră.

Lucrurilor de pe-aici

Ce spăimică am tras

Că voiam să neapărat să intru în bucătărie și bucătăria dispăruse și răscolește toată casa și bodogăne și jură-ți că nu mai împrumuți, deși știam că după ce-am împrumutat-o mi-am mai luat-o o dată, ori eu tot privind lung la ilustrațiile yelenei bryksenkova, n-am de lucru și le mai răsucesc și cu fundu-n sus, ca să găsesc pe noptiera ei tocmai bucătăria lui banana yoshimoto, pe prima foaie a căreia i. îmi scrisese o declarație de război încheiată apoteotic cu „la cratiță!”. Nu-mi mai aduc aminte nimic din cartea asta pentru copii în care nu se întâmplă decât o foarte liniștită bucătărie, dar fără ea în casă nu pot să dorm bine, e ca și cum aș dormi cu ușa de la intrare descuiată.

O carte de-asta cu „mă numesc… am… de ani… părinții mei sunt… îmi place să… și de patru ani…” cu perna lângă zgomotul alb al frigiderului. Cândva am să îmi mut bucătăria aici ca să fiu sigură unde găsesc furculițele din alpaca și lingurițele cu coadă de os, cuțitele ascuțite la turbomecanica, fundurile de lemn făcute de m. la atelier, lingurile din lemn pictate în negru și auriu și moștenite de la străbunica, polonicul oxidat și harpa de feliat ouă, mănușa agățată de-o țeavă deasupra filtrului. Nu mai știu dacă în fereastră am tot cearșaful prins în cârlige de-o sfoară, sau dacă nu cumva e o draperie cu tot cu șină.

Mușcata

a doua

Pentru că i se stricase mașina

I se stricase mașina dar eu nu știam ce mașină, trebuie să fi fost o mașină holografică, trebuie să fi avut cutie de viteze muzicală, trebuie să fi fost o caleașcă de cristal cu volute de gheață, trebuie să fi fost o mașină unduitoare ca algele intuiției ori poate o mașină cu râșniță-n coadă, învelind strada în miez de nucă pisată, ori poate motorul să fi fost tors de un mare motan care ar fi visat că aleargă tremurând din urechi și din pernuța comodă de lângă șofer, cine știe, i se stricase și n-a avut încotro, a luat mașina firmei și cu mașina firmei m-a luat, cerându-și scuze, de-acasă, deci totul începuse prost, pentru că a fost nevoit să parcheze în dreptul terasei și lumea așezată la mese, chelnerii și barmanul observaseră că ieșiserăm dintr-o mașină dizgrațioasă, bolnavă, damnată, să-i spunem papuc, nici culoarea n-o ajuta, se pare că era de prost gust și că trebuia să își ceară scuze explicând că totuși e mai avantajoasă, că zgârieturile pot fi revopsite oricând, că în privința prafului nu era inutilă culoarea aceea depreciată dar, orișicum, asta am reținut, că nu era mașina lui, c-a lui se stricase și că mergeam cu ceva care chiar nu-l reprezenta, în care n-avea cum să fie el însuși, prin urmare nu știam dacă era chiar momentul ca tocmai eu să fiu eu însămi într-o astfel de circumstanță, să sporovăi in voie în acea mașină a firmei, mă simțeam tot mai ieftină și mai trivială și regretam că acceptasem să mă urc, iar apoi să cobor, inconștientă, ziua în amiaza mare, din mașina aceea de rezervă, pe care nimeni nu părea să o respecte destul, la masă mi-era rușine să cer vreun fel prea delicat, măcar să afișăm un aer frust, să nu ne identificăm total cu acei parveniți care abia coborâți din vârful căpiței comandă un vin din 1907 și o scoică perliferă gratinată, blestematul de meniu nu avea nimic care să se potrivească unui papuc vișiniu, iar el dădea în stânga și-n dreapta semne de nervozitate, și pentru că ospătarii întârziaseră cu mâncarea deși nu era scris nicăieri timpul de servire, a bătut cu pumnul în masă făcând să clănțăne solnițele și le-a explicat tuturor că e un simplu ghinion și că aceea nu e mașina lui, iar oamenii s-au arătat înțelegători și chiar mi-au aruncat câteva priviri pline de subînțeles, în timp ce-i spuneau nu vă contrazice nimeni, stați liniștit, sigur că un om cu o alură ca a dumneavoastră, sigur, de lucrul acesta îți poți da seama de cum deschide gura cineva, sigur, e exact cum am bănuit, dar ne gândeam să păstram aparențele ca atunci când șahii umblau deghizați în negustori prin piețe, dacă ne permiteți, atât de inspirată domnișoara, ne-a pus în încurcătură, extraordinară alegerea acestui tip de pantofi, nici nu știam că mai există, totul e foarte bine pus la punct, de la părul neîngrijit până la bluza scămoșată, nici n-ați fi avut nevoie de mașina aceea de împrumut pentru a ne păcăli, eram siguri de când ați intrat că e vorba de-o farsă.