Lungirea

Și mi se oprise ceasul din perete și i-am spus, ia uite, te-ai asortat, un ceas oprit în perete protejează mediul înconjurător, peretelui îi spuneam bravo, așteptarea-ți n-a fost în zadar, e ca un fel de duminică, e ca un fel de 1 Mai, e ca o emisiune specială în care se subliniază că nu toți oamenii muncii se odihnesc duminica, pentru că unii dintre ei muncesc întru odihnirea celorlalți, și-așa că în fiecare zi pe peretele cu ceas era 6 fără un sfert iar pe fiecare din ceilalți pereți erau câte cinci minute și alea încă munceau pentru ca ceasul din perete să se poată odihni, și-așa că mă-mbrăcam din reflex la 6 fără un sfert apoi, dându-mi seama că ceasu-i stătut, mai petreceam câteva ore-mbrăcată până să mă dezbrac. În timpul ăsta ceasul de la mână mergea în mânecă. Trebuia să trag puțin de ea și nu era întotdeauna ușor. Ca un făcut, îmi trebuia să mă uit la ceasul de la mână numai când eram îmbrăcată. Astăzi m-am uitat la ceasul din perete și mi-am zis nu se poate să fie așa de devreme, dar am verificat la mână și culmea e c-avea dreptate, ba chiar ăla din perete zisese primul, totuși puțin m-a interesat minutul acela în care cădeau de-acord și atât, m-am uitat de la unul la celălalt și văzând că ambele zic 6 fără un sfert în același timp, am surâs c-a crăpat un drac, iar când crapă un drac, crapă și-alte lucruri în jurul lui, cum ar fi zorii, sau bobocii, sau ușa. Apoi nu știu de ce m-am bucurat că nu există și-un revelion al lopătarilor și că mâine-i duminica nuștiumaicui.

Clap & Trap

Întoarcerea brațelor

Să întoarcem brațele, a spus, brațele noastre negre, să întoarcem ceasurile, ceasurile noastre cu brațe negre, cu polen negru, cu rubine macabre, și eu mi-am trecut o mână prin păr și-o mână prin piele și-o mână prin os și-o mână prin dura mater și-am început să cânt pe vocea de cap – peelelorredălile-peelelorredălile. Sinistrul meu era mai colorat. Sinistrul meu era obișnuit să străpungă la întâmplare. Cu jucărele. Sinistrul lui era lăsat să tulbure ținta, trecând pur și simplu prin ea. Și nu s-a întâmplat nimic notabil, ai fi spus că lucrurile se abțineau de la a se întâmpla, eu așa am zis, scoteam o mână afară și mâna îmi dispărea. Nu s-a întâmplat niciun lucru intenționat, cu excepția unui singur fapt – păunii s-au înfoiat. A fost o înfoiere specială, a durat, aproape c-ai fi zis că păunii din bucurești așteaptă așa înfoiați, până când semnalul ajunge la semenii lor din honolulu. Dacă cineva ar fi privit pământul de sus, dacă ar fi scos straturile și vălurile și-ar fi privit doar deschiderea cozilor de păuni, ar fi bătut repede-repede din gene. Dacă ar fi privit cineva pământul de sus și-ar fi văzut toate acele evantaie solemne, și-ar fi simțit pielea făcându-i-se ca de găină, i s-ar fi ridicat și-o mică diademă de gheață pe cap. Și poate aceea a fost chiar ziua în care pământul ar fi putut fi privit în ochi, ori poate el însuși ar fi putut privi ochi în ochi pe cineva. Dar cum să dai la o parte toate lucrurile de pe fața pământului, așa, fără să știi dinainte că urmează să se înfoaie toți, absolut toți păunii. S-au înfoiat păunii, am strigat, se simțea în vreme, și urmau să se întoarcă toate brațele noastre negre, iar el și-a trecut o mână prin cealaltă și-o mână prin umăr și-o mână prin omoplat.

Să coasem frumos ~ 23

Ia și tu

Ia și tu o hotărâre, îmi spune, haide, n-ai mai luat de mult, nici nu mai sunt cum se făceau pe vremuri, tu le ții minte pe-alea de când erai mică, nici nu se compară cu astea de-acum. Am luat hotărârea să plec și mai pe jos. Mai pe jos decât în mersul piticului lui Roberto Beningni în il Mostro. Chiar pe dedesubt. Să terminăm odată spanacul ăsta, am hotărât, și am mâncat spanacul până la fund. Sau mai jos de-atât. Am plecat târâș și-așa că m-a durut în coate. Sau mai jos, sub ele. Pământul pe care mergeam mă durea, pulsa, zvâcnea sub apăsare, sau puțin sub buric. Mă târam mâncând pământul, mă mai curățam cu câte-o paralelă când îmi rămânea câte-un pisc în dinți. Dup-amiezele, mă întristam, cu excepția zilelor de post negru cu buline. După buline, eram mereu veselă, e extraordinar să fii întâmpinat mereu cu zâmbetul pe buze, spuneau. De asemenea, îmi spuneau că am ceva pe față. Un fel de luminozitate pneumatică. Vorbele astea sigur că te fac să te simți ca ultimul om. E ca atunci când te întreabă cineva de ce te-ai îmbrăcat așa, mergi undeva? iar tu îi mulțumești pentru compliment. E ca și când l-ai întreba, ce te-ai închis așa la pijamale până-n gât, te culci? E ca și când nimic n-ar mai merge, odihna nu mi-aș mai găsi-o, străzile ar rămâne nebătute în cuie, paturile mi-ar întoarce ecoul-oul-oul, iar eu aș mânca pământul și nimeni, nimeni nu l-ar scărpina, nici sângele de grabă vărsătoriu, nici natura de scutec schimbătoare, așadar și prin curmare.

A i-i e-e e-e!

fragmente din „Senzoriada” – Cristian M. Teodorescu

 

Circuitul apei

În dup-amiaza asta a unei flore, în magazin, femeia din fața mea a cerut un bidon de apă, l-a plătit și-apoi a dat fuga cu el la copacul din stradă. Pe care l-a udat. Eu m-am oprit foarte admirativ, am tăcut puțin așteptând să se mai adune și alți admiratori și-apoi am zis – n-am mai văzut pe nimeni să cumpere apă pentru copacii străzii, mă și miram, din ce-or trăi ei pe seceta asta. Femeia îmi răspunde smerit – nu, mamă, îmi trebuia un bidon gol că e Izvorul Tămăduirii și n-am nicio sticlă cu mine. Apăi ce poate fi mai frumos, decât să plătești pentru o apă ca să o verși ca să faci loc unei ape gratuite și-n plus sfințite. Femeia să umple bidonul cu apă sfințită și să îl verse tot la rădăcina unui copac. Apoi să repete tratamentul și să analizeze creșterea copacilor pentru a declara că cel udat cu apă sfințită se dezvoltă mult mai armonios. Of, dar asta nu se va întâmpla, femeia va bea zilnic, pe stomacul gol, câte-o guriță. Să îi fie de leac! Dar ce-oi avea eu cu femeia asta care dă niște bani pentru un strop de sfințenie. De ce nu e apa gratis? de ce nu-s gratuite sticlele goale? de ce n-au agheasmă îmbuteliată la magazin? „Atomii din corpul Domnișoarei se pot roti? Cu siguranță. Uitați-vă la ochii ei”. Bine, fac asta, dar în același timp duc mâna la gură instinctiv, cred că mi se rotesc în mână niște atomi care vor să-mi ascundă jumătate de față. Cred că între palme rămâne jumătate de groază. Partea de sus a capului îmi rămâne complet neprotejată. Peste partea de jos adaug și mâna cealaltă. De ce nu mi-am luat piatră ponce pentru călcâie mai fragede și mai zemoase, 3,99 lei kilu, colț cu Arghezi? Unde mi-o fi stat capul? M-o fi tainic durut gâtul? Mi-o fi curs nasul? Urechi nu mai am, mi le-am prins mai demult în releul de încarcerare, dar e mai bine fără.