Luminile de platou

Un panou măricel pe care scrie „Risc de accidente – Reduceți viteza”, în spatele lui, tata panoului, un panou uriaș pe care scrie „Internet la viteză maximă”, un panou cu un avion de hârtie într-un colț, pe avionul de hârtie scrie „embed”, un semafor pe un drum pietonal, o fotografie cu fantoma, o fotografie mai bătrână decât fantoma, o fotografie pentru fantomă, un platou de porțelan pe care-i desenată harta, pe dosul platoului marca treasure island, platoul se scufundă, deasupra lui înoată ceva, ne întoarcem în Cold Mountain și ne uităm la Nicole Kidman care îi întinde lui Jude Law o fotografie, îh, îi spune, îi spune îh, nu zâmbesc în ea, totuși nu e ca și când i-ar da o palmă, ne întoarcem la platoul de porțelan, apa din platou începe să ardă, o încercăm cu degetul, cineva strigă e apă de mare, am dat de apa mării, Jude Law întreabă – și pentru ce îmi dai tu mie o fotografie? Nicole Kidman îi spune că o să-i trebuiască, e invers decât în bancurile cu o insulă pustie, e ca în bancurile în care dai un regat pentru un cal, mai avem de rezolvat o tranziție, spune cineva, se referă la construcția unui pasaj, pasajul e pietonal, e normal să mă gândesc la reîncarnare, pentru asta scriu toate cuvintele invers iar cineva vine în urma mea și-ncercuiește palindromurile. Cineva vine în urma lui și înfige câte-o săgeată în mijlocul cercurilor. În lumina soarelui, umbrele săgeților se învârt. De ce nu înfigi direct săgețile îl întreb pe cel care încercuiește în urma mea? Ar rezulta un cadran prea mare îmi spune. Dar cadranul rezultă din cerc, îl întreb? Aici voia el s-ajungă. Bine-ai venit și pune-ți coiful de hârtie! Cu hârtia tipărită o să fie mai complicat. Cineva o să încercuiască palindromurile, sau insula va fi pustie.

Desen tehnic

Începi cu un pumn de firmituri

Dar eu îmi țineam palma în dreptul veiozei și îmi vedeam ramurile de sânge din fiecare deget, eu țineam într-o palmă un ou vopsit și în mâna cealaltă tocul muiat în apă tare, aveam o cârpă moale pe scaun, trasam o dungă albă pe ou și dunga nu ieșea dreaptă pentru că se împiedica într-o așchie de albumină sau cădea într-un por, în schimb apa tare sfârâia mărunt și negru, luam cârpa moale și ștergeam sfârâitul, numai în lungul dungii, numai în lungul dungii, altfel aș fi împrăștiat și albul și roșul, dar eu mă încălzeam și mă descheiam la haine și fugeau liliecii, atât de tare țipau și mușcau că un doctor ne-a recomandat vaccin antirabic, e mai periculos decât dacă te mușcă un șoricel, iar asistentele toate – lăsați că nici cu șoriceii nu e chiar atât de simplu, în fine, aflam că mușcăturile astea sunt începutul unui calvar, dar colecționarul de discuri a zis termină cu prostiile, eu nu pricep o boabă de engleză și totuși când ascult muzica ăstora cad în cur, să nu-mi spui că dacă aș înțelege ce spun ăștia pe muzică, aș cădea și mai de sus, dar eu fugeam cât mă țineau picioarele de pe dom, nu mai suportam statuile albe și nimeni nu pricepea că plăcile de marmură o luaseră la vale și îmi alunecau de sub palmele transpirate și n-aveam la mine cârpa moale, apoi am ajuns departe și m-am oprit lâng-o bârnă șubredă, îmi tremurau genunchii, eram o rochie înăuntrul căreia zornăiau genunchi, se adunaseră mai mulți genunchi ca niciodată, iar omul care stătea pe bârnă s-a ridicat pentru a mă lăsa să stau, i-am zis stați acolo, nu vă ridicați, el se plimba de colo-colo așteptând să plouă, nuu, stați dumneavoastră mi-a zis, eu sunt oricum imigrant și m-am așezat pe bârnă, m-am prefăcut, aveam toți mușchii încordați, era așa de șubredă încât sigur aș fi căzut dacă chiar m-aș fi odihnit, și eu sunt tot imigrantă i-am spus, dar el a râs ca și când aș fi pictat naiv și și-a mângâiat obrazul cu dosul palmei, după care s-a întors cu fața la ploaie, dar eu m-am răsucit 360 de grade și am mulțumit pentru iluzia unei bârne apoi am intrat în apa fierbinte și albastră, mi-am pus părul deoparte, într-o cârpă moale deasupra căreia am așezat un cercel cu turcoaze și peste toate astea o pasăre s-a găinățat din zbor, chit că îmi dădusem părul jos din cap, cumva a știut care-s lucrurile importante, dar eu mi-am dus ceasul la ureche și-abia atunci am aflat că n-are secundar, la început mi se păruse că e prea gălăgie în jurul meu, apoi am auzit un zvâcnet și mi-a venit ideea asta de afaceri, să dai de mâncare la porumbei iar ei să se țină încontinuu după tine și să se găinățeze pe trecători. Apoi intervii tu cu o cârpă moale sau le vinzi șervețele sau haine noi sau lozuri sau găleți cu apă sau pantofi italienești. Și după ce porumbeii mănâncă firmiturile, nu mai găsești nici drumul înapoi.

Fericite!

Și-aveam obiceiul ăsta

Ca-n timpul nopții să întorc perna de pe-o parte pe cealaltă. Cum murea în visul meu cineva, cum întorceam perna pe partea cealaltă, cum să conduci pe cineva pe ultimul drum, fără să întorci perna? dacă el se-ntoarce pe partea cealaltă, perna trebuie întoarsă și pusă sub capul lui, trebuie să-i ridici capul, cât să te vadă, să nu uite din visul cui a plecat. Câteodată răsuceam perna de câteva ori pe noapte. Dimineața, el îmi controla perna și număra obrajii de pe fețele pernei. Dacă perna rămânea neîntoarsă, nu apărea pe ea nici urmă de obraz și-atunci plecam nedumeriți de-acasă, cineva întârzie, spuneam, sau poate-ai început să uiți încă din vis, spunea, eu eram sigură că se întârzia. Pentru că-n nopțile în care perna rămânea neîntoarsă, îi visam pe oamenii de la ADP curățând strada și pe țăranii de la CAP secerând grâul. Dar asta obișnuiam demult. Pentru că mai dincoace obișnuiam să descopăr dimineața obraji numai pe dosul pernei. Obrajii pe care îi culcam pe pernă seara se ștergeau, pe dosul pernei apăreau obraji, dar când mă întreba despre mortul căruia îi pusesem perna sub cap, nu știam ce să răspund, chiar dacă visul fusese puternic și bun, nu mai găseam partea cu ultimul drum. Și totuși perna o întorceam în continuare, chiar de mai multe ori pe noapte, dar obrajii nu apăreau decât pe dos. Dar cât de nedumeriți puteam să mai plecăm de-acasă și pentru cât timp! Am pus în pernă o clepsidră și-n timpul nopții o tot răsuceam și nisipul tot sus-jos sau invers și obrajii tot numai pe-o parte și eu tot nu mai conduceam pe nimeni pe ultimul drum. Mai rămânea să ne îngrozim că s-ar putea sparge clepsidra într-o noapte. Mare lucru! De-asta n-ar mai frige gheața! Dacă-i semn, e de rău. Eu de-asta duc mâna la ochi când se apropie indicatoarele. Am noroc că văd prost. Cu cât vezi mai prost, cu atât câștigi mai mult timp. Uite, acum se îndreaptă spre mine niște femei în halate albe; femeile împing cărucioare mari, pline cu organe. Mă încrunt la cărucioare, mă crispez, nu disting decât niște movile vineții și foarte lucioase, destul de mari, ficați? rinichi? și cât sunt de mari! dumneseule ce de-a cărucioare cu organe vinete, lucioase și aburinde. Mă opresc și mă uit îngrozită. Cozonaci. Spinări de cozonaci bine rumeniți, proaspăt scoși din cuptor. Văd bine că-s cozonaci dar rămân la părerea că e îngrozitor ce se-ntâmplă.

Mici și multe

Mă uit din nou la marele coțofan. Stă pe vârful crengii și negociază cu vrăbimea. Cârâitul lui lung și zbârnâit ca o sperietoare de cer, chițăiturile lor puzderii și tocătoare mărunțel mărunțel, aproape că văd un stol de vrăbii luându-și avânt și împingându-se toate deodată în pieptul mare și alb al coțofanului, să-l mute, să dea creanga, e creanga lor, au copii mici, cunosc pe cineva la administrație, mai au puțin de trăit, au fost primele, etc. Coțofanul le explică de unul singur foarte sonor, eu vreau creanga asta și în plus sunt mare, deci ca și periculos. Până la urmă pleacă. Nu pare deloc mâhnit. Zici c-a  fost la teatru, a văzut un purcărete și s-a întors la cuibul lui. Decât cu roiul țipătoriu sub nas, mai bine pe creanga cealaltă. Sub cealaltă creangă se oprește motanul. Coțofanul coboară la el și-i explică, vezi că e subcreanga mea. Motanul îi spune vezi-ți de treabă, marcajul ăsta de pe trunchi e al meu și numănteresează. Stau de vorbă mult, apoi motanul catadicsește să se mute umpic mai sub vrăbii, nu prea mult și fără niciun zor. Coțofanul se ridică și el pe creangă. Ăștia doi par mulțumiți amândoi. Par să se fi mulțumit amândoi cu nimic, dar ce știu eu care a fost discuția. Mulțumită pare toată lumea. Prin copac or mai fi și alte jigănii, în jurul blocului nu mai zic. Vreo douăzeci de ani mi-au plăcut lianele. Cum să nu-ți placă liaaaanele? Liaaanele tiroliaaanele? Cum să nu-ți placă împletitură vegetală și perdea și leagăn și zburatul pe un fir de iarbă care te ține și te duce șamd. Și-apoi tot felul de simbioze. Și-apoi paraziții. Eu voiam să îi detest. Dar vreo câțiva ani am fost liniștită că-s cumpătați, că atâta fac, se hrănesc. Și-adică schepsisul parazitului tocmai ăsta e – dăunează cât de cât da’ nu cât să-și ucidă gazda, că nu ar avea rost să-și distrugă furnizorul de aliment. Na, bine, ce m-am mai bucurat. Apoi, destul de târziu am aflat că, ăhăă, sunt pe lume cohorte de paraziți care rad tot. Pe urmă m-a mai lovit și un top în care la periculozitate tronau lianele strangulante. Ei fir-ar să fie! Adică lianele strangulante sunt mai ale dracu’ decât ciuperca piciorului. Că piciorul nu produce clorofilă și nici nu ne dă oxigen cacopacul sugrumat. Și-apoi din nou am tras cu urechea la fascinantele discuții ale profesorilor de la agronomie – virusurile, nu cunoaștem virusurile deloc, viața lor e contra vieții noastre și asta-i tot, dar acolo, în virusuri, sunt lumi spectaculoase și uite că ne sunt superioare, vin mereu cu ceva nou, găsesc mereu câte o intrare iar noi, cu vaccinurile, le tot perfecționăm fără să știm ce sunt. Deci un virus e de cel puțin un milion de ori mai mic decât un microb.  Spre deosebire de microb, virusul nu cultivă decât în medii vii. Unii microbi pot fi inofensivi sau benefici, virusurile sunt toate patogene. Microbii se îmbolnăvesc și ei de la virusuri. Virusurile sunt mult mai numeroase decât microbii. Și în funcție de puritate, cristalizează. Uau!

PS – după o serie de înjurături, un bețiv pe-o stradă: „că mă faci să vorbesc urât tocmai când e săptămâna mai mare”.

Nu chiar goi, dar aproape

Și tot stând eu cu capul în jos, picioarele îmi deveneau tot mai ușoare, labele mi se străveziseră într-atât încât fluturau în vânt iar mai târziu parcă încercau să prindă câte-un curent și foșneau și se zbăteau mărunt ca niște aripioare lipite de o stâncă răsturnată, stăteam așa cu urmele de pământ și de iarbă în sus, lumina zilei se-ngroșa, râdeți voi, spuneam din când în când, treceau niște clovni și se aplecau să-mi transmită puteri din râsetele lor mari și albe dar nu aveam cu ce să le-apuc, îmi dispăruseră mâinile și nu mai puteam să-mi cobor maxilarul pe care acum se proptea ditamai trupul, le spuneam râdeți-mergeți, îngroșau și ei lumina zilei care și-așa devenise opalescentă, îmi închipuiam că o s-ajungă cu totul opacă, dar atunci ar fi trebuit să tai în ea cu privirea ca-n piatră, să îmi fac fereastră după fereastră, peste ele să cadă la infinit straturi de lumină impenetrabilă, eram destul de pesimistă să mă gândesc la lucruri de-astea doar pentru că stăteam cu capul în jos dar cât de pesimistă, având în vedere că așteptam să-mi crească brândușe din tălpi, spre asta mi se părea mie că mă îndrept din poziția incomodă în care mă așezasem, tind să cred că nu eram pesimistă decât de la glezne-n jos, adică spre lumina tot mai groasă din jurul capului, cu toate astea nu eram scindată, nu creșteam nicio schismă la sân, asta poate și fiindcă nu mi-ar fi fost la îndemână neavând mâini, dar având buzunare, două buzunare laterale încăpătoare, atât de mari și de adânci încât de pe-o parte puteai ajunge pe cealaltă, sigur, pentru mine nu era valabil, pentru că eu n-aveam mâini și limita asta făcea parte din măsurile de siguranță spirituală, ca nimeni să nu-și poată folosi buzunarele în mod egoist, de-asta nici clovnii nu se pupau doar între ei, nici orbii nu se priveau ochi în ochi, iar cineva a început să îmi tragă de firicelele din talpă, mă gâdila până în creieri și aveam senzația că-mi scoate din ei o ață, dar pentru așa ceva nu te răsucești cu susul în jos, trăgea de mă râșcâia în piept ca un lanț ruginit iar la un moment dat a smucit atât de tare că practic m-a întors pe dos, capul îmi rămăsese blocat în stomac iar șoldurile între genunchi și lumina era tot mai urât mirositoare, din fericire a tras până la capăt și am ieșit cu bine la aer, chiar dacă ajunsesem pe fața cealaltă și trebuia să iau o mulțime de lucruri de la început, cu picioarele străvezii și moi de mă clătinam pe ele ca un bolovan pe-o tulpină de păpădie și cu o pereche de mâini care mi se legănau de-aiurea pe lângă corp fără să găsească adăpost, numai căutând la nimereală spre pantofii mari și aproape goi