Ruj roz

Toată noaptea visasem că îmi mâncam rujul. Eram tunsă scurt, un fel de țepi oxigenați și vorbeam non-stop. Aveam un tiv de ruj roz pe dinți și din când în când îmi mușcam buzele, nu cumva să îmi rămână dinții netiviți. Și rujul nu se termina, nu se ștergea, nu se întindea, părea intact pe buzele mele, chit că eu îmi tot împrospătam dinții cu câte un nou strat de-un roz acadelic & stricat. Cineva îmi făcea observație prietenește, ce ți-ai pus chestia aia pe gură, că arată nasol. Nu m-am descurajat. Ba i-am mai dat și-o replică haioasă (cred eu) – i-am făcut cu ochiul, cum numa-n vis – și i-am revelat schepsisu’: pe hoți nu-i tentează mașinile roz! Ce mândră am fost când m-am trezit. Mai ales că nici interlocutorul din vis nu se lăsase mai prejos: mașinile nu, dar cu portofelele roz nu cred c-ar avea vreo problemă. Și-n general, cu poneii sau panterele. Îmi amintisem că dacă visezi dinți căzând, asta moarte înseamnă. Dar mie nu-mi cădeau, doar se înmuiau constant în rozul acela suprasaturat. Îmi semănau cu ceva, parcă mai văzusem undeva un aliniament de dinți cu mărginică roz. Apoi am sintetizat fulgerător imaginile din vis și am pocnit din degete victorioasă – bine dar ăștia-s chiar dinții french! Apoi am probat și alte culori. Neprobate, păreau mai scumpe. Altfel te înțelege lumea când te dai cu ruj maro și spui – asta-i situația! Și altfel te ignoră când te dai cu ruj alb-sidefat. Cu alb-sidefat se dădea vecinul meu, îmi spunea că vrea să semene cu Michael Douglas. Între timp n-a mai fost nevoie, devenise neînchipuit de palid, încercam să-mi dau seama cu ce semăna ultima oară când ne întâlnisem, subțire și transparent, mi se roteau în jurul capului cuvinte ca efemeride, silfide, nimfe. Dar el semăna cu un solz. Cu un solz cu un solz cu un solz.

De obicei ne întâlneam în sala de concerte. Ne luam întotdeauna bilete în spate, dar nu ne ocupam niciodată locurile, așteptam să se stingă luminile ca să ne năpustim pe locurile rămase neocupate în față. Nu ne întâlneam decât în contextele astea – umăr la umăr lipiți de lambriurile sălii întunecate, sau în fața ușii de la ghenă, examinându-ne reciproc cu coada ochiului sacii de gunoi. Asta mi-a plăcut întotdeauna la noi, că ocolim sacii negri. Ai mei sunt bleu, ai lui sunt galbeni. Majoritatea sacilor sunt negri, e greu de ocolit sacii negri, trebuie să vrei prea mult să-ți ții gunoiul la vedere, căutând saci de gunoi deschiși la culoare. Să se știe ce arunci. În sala de concert se stingeau luminile și trebuia să ocupăm locurile. Ochii mei se adaptează mai greu. Cel puțin așa îmi pare acum, când îmi amintesc cine o lua primul din loc spre scaunele goale. De obicei, așteptând să se umple sala, glumeam și spuneam povestioare de pe margine, însă ultima oară a fost diferit. El aștepta deja în sală, mult prea aproape de intrare. Ne-am salutat și-am întrebat ce face, de ce nu vine mai în față, la locul de pândă tradițional. Mi-a răspuns privind în zare, ca și când pân-atunci ne înghesuiserăm ca dobitocii în față, fără niciun rost – păi e foarte bine aici. Aaa! Dacă e bine, e bine. Și e bine dacă e bine. Mi se părea că zâmbește cu lacrimi. Mi-am zis că s-o fi drogat. Zâmbetul de furou transparent aruncat peste o durere prea mare, prea. Tăcea așa, ca și cum s-ar fi strâns de gât, ca și când ar fi avut în gât o pasăre, duamne, dă duamne să tacă! M-am dus la locul de pândă și-am așteptat. S-a umplut, s-a întunecat, m-am obișnuit cu întunericul, am identificat locul, m-am așezat. Un domn s-a întors spre mine bucuros să mă vadă – ce mai face prietenul dumneavoastră? Cine? am întrebat. Prietenul dumneavoastră, băiatul acela care cumpără mereu un loc în spate și două în față.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.