Să coasem frumos ~ 26

Ruj roz

Toată noaptea visasem că îmi mâncam rujul. Eram tunsă scurt, un fel de țepi oxigenați și vorbeam non-stop. Aveam un tiv de ruj roz pe dinți și din când în când îmi mușcam buzele, nu cumva să îmi rămână dinții netiviți. Și rujul nu se termina, nu se ștergea, nu se întindea, părea intact pe buzele mele, chit că eu îmi tot împrospătam dinții cu câte un nou strat de-un roz acadelic & stricat. Cineva îmi făcea observație prietenește, ce ți-ai pus chestia aia pe gură, că arată nasol. Nu m-am descurajat. Ba i-am mai dat și-o replică haioasă (cred eu) – i-am făcut cu ochiul, cum numa-n vis – și i-am revelat schepsisu’: pe hoți nu-i tentează mașinile roz! Ce mândră am fost când m-am trezit. Mai ales că nici interlocutorul din vis nu se lăsase mai prejos: mașinile nu, dar cu portofelele roz nu cred c-ar avea vreo problemă. Și-n general, cu poneii sau panterele. Îmi amintisem că dacă visezi dinți căzând, asta moarte înseamnă. Dar mie nu-mi cădeau, doar se înmuiau constant în rozul acela suprasaturat. Îmi semănau cu ceva, parcă mai văzusem undeva un aliniament de dinți cu mărginică roz. Apoi am sintetizat fulgerător imaginile din vis și am pocnit din degete victorioasă – bine dar ăștia-s chiar dinții french! Apoi am probat și alte culori. Neprobate, păreau mai scumpe. Altfel te înțelege lumea când te dai cu ruj maro și spui – asta-i situația! Și altfel te ignoră când te dai cu ruj alb-sidefat. Cu alb-sidefat se dădea vecinul meu, îmi spunea că vrea să semene cu Michael Douglas. Între timp n-a mai fost nevoie, devenise neînchipuit de palid, încercam să-mi dau seama cu ce semăna ultima oară când ne întâlnisem, subțire și transparent, mi se roteau în jurul capului cuvinte ca efemeride, silfide, nimfe. Dar el semăna cu un solz. Cu un solz cu un solz cu un solz.

De obicei ne întâlneam în sala de concerte. Ne luam întotdeauna bilete în spate, dar nu ne ocupam niciodată locurile, așteptam să se stingă luminile ca să ne năpustim pe locurile rămase neocupate în față. Nu ne întâlneam decât în contextele astea – umăr la umăr lipiți de lambriurile sălii întunecate, sau în fața ușii de la ghenă, examinându-ne reciproc cu coada ochiului sacii de gunoi. Asta mi-a plăcut întotdeauna la noi, că ocolim sacii negri. Ai mei sunt bleu, ai lui sunt galbeni. Majoritatea sacilor sunt negri, e greu de ocolit sacii negri, trebuie să vrei prea mult să-ți ții gunoiul la vedere, căutând saci de gunoi deschiși la culoare. Să se știe ce arunci. În sala de concert se stingeau luminile și trebuia să ocupăm locurile. Ochii mei se adaptează mai greu. Cel puțin așa îmi pare acum, când îmi amintesc cine o lua primul din loc spre scaunele goale. De obicei, așteptând să se umple sala, glumeam și spuneam povestioare de pe margine, însă ultima oară a fost diferit. El aștepta deja în sală, mult prea aproape de intrare. Ne-am salutat și-am întrebat ce face, de ce nu vine mai în față, la locul de pândă tradițional. Mi-a răspuns privind în zare, ca și când pân-atunci ne înghesuiserăm ca dobitocii în față, fără niciun rost – păi e foarte bine aici. Aaa! Dacă e bine, e bine. Și e bine dacă e bine. Mi se părea că zâmbește cu lacrimi. Mi-am zis că s-o fi drogat. Zâmbetul de furou transparent aruncat peste o durere prea mare, prea. Tăcea așa, ca și cum s-ar fi strâns de gât, ca și când ar fi avut în gât o pasăre, duamne, dă duamne să tacă! M-am dus la locul de pândă și-am așteptat. S-a umplut, s-a întunecat, m-am obișnuit cu întunericul, am identificat locul, m-am așezat. Un domn s-a întors spre mine bucuros să mă vadă – ce mai face prietenul dumneavoastră? Cine? am întrebat. Prietenul dumneavoastră, băiatul acela care cumpără mereu un loc în spate și două în față.

Sfârșitul peisajului

Deodată m-am trezit descheiat la pantaloni. Stăteam pe-o scenă, îmi prezentam teza de doctorat, nu interesa pe nimeni, dar veniseră aproape toți colegii; la teza de doctorat, ca la nuntă – ei vin la tine, tu te duci la ei. M-am trezit descheiat la pantaloni exact când vorbeam despre amenajările peisagistice în extravilan – pentru o estetică a surselor de energie alternativă. Colegii mei mă ascultau, mă priveau, nici umbră de amuzament sau oprobriu pe chipurile lor. Când mi-am dat seama că îmi simțeam pantalonii cumva prea largi, am coborât mâinile în care-mi țineam teza, spre a masca accidentul. Nu îndrăznisem să mă uit în jos ca să nu le atrag celorlalți atenția. În secunda în care îmi simțisem pantalonii prea comozi, mi-am amintit că-n dimineața aceea refuzasem chiloții. Când trebuie să vorbesc liber în fața unei adunări, refuz constrângerea chiloților. Le-am propus tuturor să continuăm mai prietenos, am tras un scaun în fața lor, am luat loc. Deja îmi imaginam cum la sfârșit vor veni la mine să mă felicite, iar eu le voi răspunde la complimente rămânând așezat. Am citit capitolul de energie fonică – pentru o exploatare responsabilă a țipătului de rândunică, apoi exact când am vrut să încerc o încheiere la șliț, am constatat că între picioare aveam un cocoș, un cocoș viu, roșcat, clipind cu pleoapa de jos înspre pleoapa de sus, privind spre mine cu capul dat pe spate într-un gest râzgâiat, care parcă cerea mângâieri. Că dacă nu, cânt de două-trei ori. L-am scărpinat ușurel pe piept iar el și-a lungit gâtul mulțumit, apoi m-am oprit de teamă că teza mea nu-l va mai putea masca suficient. Începusem să mă liniștesc: când se vor apropia să mă felicite, voi îndepărta teza discret și le voi spune iată pentru ce nu mă ridic, iată ce poantă v-am pregătit, nu sufla nimic, lasă-i și pe ceilalți să se bucure de surpriză. Capitolul despre evazionism – o nouă perspectivă asupra miriștii, a mers ca uns. Eram nerăbdător să îmi prezint surpriza, mă felicitam singur pentru cât am fost de inspirat să iau cu mine acest cocoș – când prelegerea mi-a fost întreruptă de o tânără, care-ndreptându-se spre mine grăbită, îmbujorată și gâfâind ușor – mi-a luat cocoșul din poală, cerându-și scuze că a durat mai mult decât se aștepta, mulțumindu-mi din tot sufletul pentru ajutor, am scos-o dintr-un mare impas. Complet dezamăgit am vrut să mă închei bărbătește la pantaloni, dar erau încheiați și chiar dacă lucrul ăsta nu m-a mirat, m-a dezamăgit și m-a scârbit într-un asemenea hal încât m-am ridicat în picioare și fără să-mi termin prezentarea am mulțumit, am mulțumit pe tonul cel mai disprețuitor pe care l-am putut mobiliza, apoi am făcut plecăciunea de actor jignit, silit să joace într-o piesă cenzurată, privind decepționat spre sala prea mare, mustrând scaunele goale, tăindu-le celor pline aplauzele c-o uitătură neînduplecată – destul!

Răfuiala

Și timpul nu trece niciodată mai greu ca atunci când în cameră intră un fluture negru, prăfos, mirosind greu, a piele pârlită, a pene pe foc, smulse sau nesmulse, mirosind a curcă, a lumânare scursă-n mort, a costum cu dungulițe, a smoală, a perucă din păr natural tratat cu vaselină, a gardenii scufundate în untură de macrou. Că-ți intră-n păr și se încurcă și-l dai la o parte și-i simți oasele prăfoase, fărâmițându-se la nesfârșit în urechile tale și tăindu-și timpul propriu prin timpane, inundându-ți sinusurile cu cenușa lui de fluture, umplându-ți gâtul cu nisip negru, râșnindu-te pe tine tot, în zbaturile cu foșnet de ozalid, că-și înfige trompa în ceafa ta și-ți suge tot lichidul rahidian, că ți se proptește sub columelă și-ți scormonește prin nări cu antenele, că-ți strânge fața ca pe-o mușama, o îndeasă bine în corpul lui scurt și gras și-apoi fix pe mijlocul craniului începe să excaveze și-apoi să se plimbe pe puntea osului vomer – suspină aici! – pentru ca apoi să-și ia avânt în cercuri tot mai largi până pe fundul prăpastiei, încă forfecându-te și trimițând înspre lumină ecouri ale zborului dement, tresăririle a miliarde de umbre, revendicările răgușite a miliarde de spectre de fluturi cap-de-mort. Un fluture care te-așteaptă neclintit, să-i trimiți un curent de aer, un val de parfum, un secret. Sună-mă, sunt fierbinte! Pe care-l fixezi cu privirea, înjurându-l în gând și-apoi explicându-i printre dinți că nu te face el pe tine, stârpitură neagră, lipsită de rațiune și de limbaj articulat. De-asta și faci cafea cu o mână, tastezi cu o mână, tricotezi cu o mână, toci ceapa cu o mână – pentru că-n cealaltă ții un sul de hârtie, ca să-l articulezi. Și-apoi începi să urli la el, mai întâi de control, vezi că nu se mișcă, apoi scuipi tot, țopăi, urli, te scălămbăi și – gata, l-ai făcut de râs!

Pentru că mă întrebau

Și-apoi le explicam tuturor de unde-am plecat, iar ei mă întrebau bine-bine, dar unde-ai ajuns. Eu le explicam că am ajuns la fericire. Plecasem din mizerie și ajunsesem atât de departe și de sus, mizeria e jos, se știe, încât țineam lecturi private în care-mi depănam călătoriile, aveam un indicator lung, făcut din antena unui aparat de radio, le arătam cu el drumul meu șerpuitor, de la mizerie la fericire și de la resemnare la înțelepciune, explicându-le că o fi arătând acuma ca nou, că a fost lărgit, asfaltat, menajat, dar pieile lui vechi, umilite de foame și torturate de sete rămân în memoria mea ca niște excoriații de nevindecat, în care  orice bucurie vine și dă câte-un șut, trezindu-le din amorțire. Eu le explicam cât sunt de fericit că pot să-mi venerez trecutul pentru ce-are el mai găunos și către o astfel de gaură arătam cu indicatorul, mândru că m-am ridicat, de jos sus, și nu prin propriile eforturi, nu făcând vreun oarecare efort, ci prin forța împrejurărilor, abandonându-mă trântelor, lăsându-mă antrenat, mai exact târât, spre fericirea prezentă, care poate fi dată oricând de exemplu nefericiților care au făcut eforturi și care, drept e, au ajuns până aici, însă pe căi mult mai abrupte, zbătându-se, ținând cu dinții de fiecare pas făcut înainte, spre fericire, că altfel nu-i pot spune. Iar când le explicam înghițeam cu noduri, mă sugruma din când în când emoția celor îndurate, tăceam, îmi înfundam câte-un scrâșnet, lăsându-le timpul să umple ei cu durere golurile din trecutul acela de care scăpasem. Atâta voiam să se știe, că sunt fericit dar că undeva-cândva fusesem mai nefericit decât oricare dintre ei. Și-aveam și motive!

Să coasem frumos ~ 25

The Grand Budapest Hotel

Gently, down the street

Stăteam în cuibar și îi netezeam borurile cu mâna, încercam să-mi amintesc eticheta de pe fundul pălăriei ăsteia, așa cum făceam cu toate penele, sau hainele, toate hainele aveau etichete oraculare, dar nimeni nu crede că fabricile de confecții se gândeau la mine, la mine și la ceilalți, fără să se gândească și la ceilalți, n-ar mai fi fost fabrici de haine, chiar și andrelele pe care mătușa Casandra îmi împletise pulovere cu pinguini, cai, cai de mare, fulgi de zăpadă din mohair, își țineau vorbele prin dulapuri, chiar și micile indicații, gradele de încălzire a apei, stoarcerea, albirea, călcarea, tălpicile de fier interzise, găletușele cu apă, procentul de elastan, măsura, măsura în mai multe limbi străine, stăteam în cuibar vânturând marginile prafului cu mâna, și locul meu e înăuntru, mă încurajam, aș putea aparține coșmarului și ororii, dar n-aș putea aparține fricii, coșmarurile și oroarea se învârteau abisal, ca două cuibare fără fund, frica se învârtea și ea ca un colac gonflabil, simțeam cum intră-n pielea lui un ac, cum foarte lent colacul se înmoaie și pielea i se adună și se îngroașă, chiar în mijlocul apei, înotând cu colacul care tot mai mult se aplatizează în jurul tău, pe care îl împingi cu pieptul, înotând mai departe, probabil pentru a-l aduce, cum câinele bățul, la picioarele vânzătorului de bețe cu câini în coadă, poftim, dobitocule! mersi de asigurare! De la anticariat a dispărut într-adevăr bufnița și am întrebat unde e și mi-au zis nu mai e și am întrebat dacă a fost dată sau a fost retrasă și mi-au zis c-a fost luată, iar colțul arăta gol, nu mai era nici uriașa cruce steampunk cu trandafiri de porțelan, gol așa, colțul arăta ca un lift, vitrinele și iluminatul prost, din lift am ieșit în gang iar deasupra gangului erau două etichete la rând, ca o haină la care lucraseră două fabrici, ca bufnița cu ochi și-n față și la spate, ce noutate, îmi spuneam, tropăind susurâzător prin umbra cu coloane albe, rămasă în urma unui cumpărător iute de mână și pășind pe băltocuțele lăsate de tălpile unuia care tocmai ieșise din apă și transporta urme ude pe uscat, să nu crape, să nu se caște.