Denceputul

Bohumil Hrabal – Scrisori către Dubenka

Cu zahăr și cu fără

Și dacă pare, e!

Cât n-am și eu spirala mea, fete cu fete, băieți cu băieți, zodii de toți o apă și-un pământ sau niciunul foc și-o pară și-o țigară, cât n-am înțeles că aerul o fi pară sau invers, cât cu crampe de tristețe mijmijmici și mărunte mărunțele, care nușcum se face nu aduc deloc a colon și nici a odicolon, cât n-are și colonelul labiirintul lui (și cât tot înainte, că Vera îmi înghite toate măscările născute pe lângă animalierul ei, că există și n-am înțeles ce-ai zis, stai să vezi, în timp ce citeam pe stradă din cartea ta am căzut într-un canal și ridicând o mână cu doo degete-n V de la Vera am zis Vizuină, deci  în crampe de tristețe, de-alea care-ți împing din cerul gurii spre soare bile de bilă verde-fier), n-am să zic nimic despre Cartea Mică, doar am să pun o poză de apartament cu mențiunea că situația nu e deloc atâta de roz cum pare, subliniind: situația pare roz, situația nu e roză. Cât nu am și eu secțiunea mea transversală prin melc, sidefat-bebe-rozeu-șuncă-sissi-bleu-vierge, pe de-o parte aș muri de râs (asta nu-i în nicio carte, mă bucur, morțile din râs nu intră la sacrificii pe altarul bunului simț, vă.ro/frumos), pe de alta m-aș subsugruma, până când, dac-aș fi un pic erou aș da un răcnet să le zic altora despre Cartea Mică, dar am impresia că i-aș pedepsi. Foarte bine, dacă nu simțiți nimică, sunteți niște nesimțiți. Mai clar nu se poate. Iar dacă simțiți, sper că nu citiți. Că situația pare roz, da și da și da. Și când pare, e! E bine, e frumos și în plus, despre plânsul colectiv am uitat, eu crec-am uitat, că unii câini se mai tânguie împreună, da’ or fi fiind toți beți, cine știe, până când nu urlăm toți odată la lună, sfâșiați toți în același fel, situația este roz și putem să ne îndesăm fălcile cu bonbon, să mai împingă înapoi din bilele amare din care nu poți face nici măcar un balonaș, colo, să pocnească și să ți se lipească de nas (întru curățarea punctelor negre).

Situația este roz – poză de apartament cu motan pe-acoperiș fierbinte în mijlocul canapelei, sub streașină e și un puric, îi spunem Dănuț. Dănuț Napoletanul. Coada motanului e între picioarele mele.

Zi tu primul!

Zic: Cine zice că sunt genial, ăla nu-i. Zic-Zac: Da’ nici ăla care nu zice nu-i. Zic: Și nici ăla care nu zice nu ești. Zic-Zac: Geniul i-undeva la mijloc.

Ce să facem cu el? Cu deîntrebatul? Ne închidem la el sau ne deschidem la el. Cum pielea o jupoi și mai apoi o împoi. Harșt-harșt. Aliem cu el opincile de oțel. Ne închidem măștile de apicultor și fâșul de pescar. Pentru că și hainele au tăieturi, și lor le trebuie leucoplast. Cineva tre’ să le țină scai. Cum se lipesc mâinile în aplauze peste când vorbești și peste când asculți. Pe-aici, printre, vă rog! Și cum se dezlipesc cozile petrecute ale covrigului cu mac. Bravo, brevissimo!

În schimb pe toți pereții clinicii medicale sinoviale Păcătuiește, Evo! Semnează-te, Evo!, arici mari, aricii de tip pentrucasăte: „Eu nu vreau să te înțep, vreau doar să știi dacă ești bine. Oare tu știi cât ești de bine?”. Aceasta era  întrebarea de mâine. Dar se poate afla și fără înțepături. Cum ar veni, pe șest.

Am uitat să menționez

Privirile se petrec peste capetele oamenilor. Ne aflăm la o petrecere. Eu sunt intrusa sărbătoritului. Nu mă simt prea bine. M-am îmbrăcat frumos. Port o fustă plisată din poliester. Port și-o bluză, tot din poliester. Eu știam cine vine la petrecere. Știam că toți vor fi în hainele jerpelite în care ne simțim atât de bine, decolorate, roase, lălâi. Da’ în mintea mea ce mi-am zis, e sărbătoare – tre’ să mă-mbrac special pentru sărbătorit. Știu și că sunt foarte nepotrivită în ansamblu. Prietenii lui sunt vechi, limbajul lor comun conține o mulțime de referințe și recomandări, gusturile lor sunt diferite dar toți au amintiri despre bifurcațiile preferințelor lor, par la o adică să își înțeleagă foarte bine neasemănările. Nepotrivirile mele pică în schimb din senin. Când pică, tulbură luciul apei. Mi-ar fi fost mult mai comod la o petrecere cu foștii colegi de gimnaziu, chiar dacă drumurile noastre s-au bifurcat. Taberele cu cortul au contat, ne-am spălat în același râu, râul care nu curgea. Ne-am înghesuit în același autocar. Am mâncat aceeași supă de varză. Sunt la petrecerea asta și după ce reușesc să socializez și eu umpic, scormonind prin biblioteca sărbătoritului și învârtind pe pix casete, am impresia că Emerson, Lake & Palmer, constat că în jurul meu au cam coborât vocile cumva tensionat. Aaa, ian te uită, se vorbește despre fosta intrusă! Și eu acum ce fac? După ce că sunt intrusa de serviciu, mai tre’ să rabd și evocări despre intrusa primordială, intrusa I. Sau mă simt mai bine, gândindu-mă că tocmai am intrat în societatea exclusivistă a intruselor? Ăăă? În petrecere nu se definește deloc poziția sărbătoritului. Mai precis, toată lumea vorbește, el tace și ascultă. El ascultă, lucrând umpic pe la propriile-i amintiri. Cum o fi trecutul? O fi mai bun ca prezentul, sau o fi mai rău. El e foarte liber la cap. Pân-acum nici nu s-a întrebat. E chiar foarte străin de întrebare. Dar prietenii lui vechi îl cunosc bine. Și insistă, ca orice prieten de bună credință. Îmi dau și eu seama că mă încrunt tot mai tare. Și nu văd de ce m-aș arăta binedispusă. Tocmai am citit în Operațiunea Sweet Tooth că a te simți deștept e primul pas spre a te binedispune. Nu mă simt. Intrusa I. are multe realizări. Și uimește mereu cu câte-o faptă. E un subiect inepuizabil. În principiu pictează, scrie, e disperată, se sinucide, iar exultă, iar e sfâșiată, iar dă ce-i mai bun din ea. În formațiunea deloc originală în care ne aflăm, se găsește unu’ de se-mbată. Discuțiile despre realizări sunt sparte de un pumn izbit în masă – Who the fuck is Alice? Alice mă plictisește, altceva nu mai aveam de discutat. În același timp, din cu totul altă direcție, vine o altă întrebare. Cine era sărbătoritul, cine s-a îmbătat, ce întrebare a venit, de la cine, cine și ce a răspuns, ce realizări mai are Alice și câte membre are societatea exclusivistă a intruselor, câte sărbători au trecut și câte mai urmează? Acestea-s întrebările care nu mă lasă să dorm.

> <a href

Impresii

În rivalitatea Rimbaud-Verlaine, am ținut cu Verlaine, dar ei nu sunt pictori, în rivalitatea Van Gogh-Gauguin am stat foarte relaxată, între Bosch și Bruegel cred că Dali nu s-a oprit la timp, Picasso mi-a plăcut singură, la muzeu am văzut multe curți dărăpănate și-apoi un cap albastru cu ochii pe dos și nasul invers, mai târziu am aflat că Picasso făcea pictură de performanță, nu m-a interesat să cred, am rămas la faptul că Picasso avea mister, mai târziu avea și inocență, de Chagall m-am îndrăgostit în integrala Chagall, la el acasă, casa lui nu era luminată cum scrie la carte, sub pânze erau amplasate neoane roz și albastre, Kandinsky a cântat cu viorile lui Chagall și m-am bucurat că s-a oprit la fix, la Tonitza mama se strâmba dezgustată, nhh, iar copiii ăștia manga, dar la Palatul Culturii din Iași era o schiță aproape destrămată de cearcăne, de Pre-Rafaeliți nu mi-a plăcut singură și încă nu cred că erau pictori, pentru că fantoma Christinei Rossetti e complet dezancorată față de fantoma Iuliei Hașdeu care și-a dorit prea tare să fie fantomă. Goya nu mi-a plăcut niciodată, oamenii  îndrăgostiți de Goya mi s-au părut întotdeauna foarte creativi. El Greco mi se pare horror. În Rembrandt ceva a mințit. Faptul că nu îmi place Rembrandt foarte tare mă uimește chiar și pe mine, ar fi avut o mulțime de șanse. Din aceleași motive probabil, nu îmi place nici Van Dyck, pe cât îmi place Van Eyck și tot din aceleași motive Monet minte mai cu milă. Greutatea lui Vermeer se cântărește-n perle. Dar mie de Moreau mi-a plăcut singură, de chestia asta chiar nu se poate face vinovat nimeni altcineva. De Warhol am auzit atât de târziu încât mi-a fost rușine că nu cunoșteam personajul. După câteva scurte investigații am zis, aaa, bine, dar ăsta e tipul de pe sacoșele străine pe care le vindeau bișnițarii în târgul de blugi prespălați de la Turnu Severin.