Aveam două misiuni grele

De Rusalii aveam două misiuni grele: să răspundem la întrebarea Cui i-e Greața de Virginia Woolf? și să ne înecăm amarul la mal. Amarul meu se îneca în larg, dar eu trebuia să-l înec în lung și să îndiguiesc bine de tot cu el niște valuri. Pentru asta trebuia să înghit foarte multă apă. Cu cât înghițeam mai multă apă, cu atât nisipul mi-era mai aproape. Eu voiam să-l văd de aproape. Eu nisip în ochi voiam. Pentru că nisipul curăță. Eu aș fi format împreună cu nisipul o păpușă rusească. Una completă. O păpușă rusească mare în care intră altele mai mici. El îmi striga să iau o piatră. El striga după mine să iau o piatră-n gură, c-așa se face când ajungi într-un loc în care n-ai mai fost, ca să nu rămâi cu gura căscată. El îmi citea din Virginia Woolf. Îmi citea din Valurile, din Spre far, îmi citea din Orele lui Michael Cunningham și din Kafka pe malul mării; se ridica pe vârfuri și întindea brațele, dar eu de unde să-nțeleg că o imită pe Kate Winslet, eu credeam că zice ceva de Isus Cristos. Mai erau și Rusaliile. El ducea niște pietre la gură, dar eu credeam că sunt bomboane crispy. Credeam că vrea să îmi descurajeze amarul cu ceva dulce. El îmi striga că e periculos să mă expun la soare. El îmi striga că o să fac cancer de piele, îmi striga să mă feresc de ultraviolete. Abia când am ajuns pe uscat am început să mă-ngrijorez. Ce dracu am făcut, am trecut din neatenție de mal și am ajuns în inima continentului! Acum trebuie să dau roată globului ca să mai încerc o dată faza cu înecul. Din depărtare se văd niște pustnici ieșiți de prin peșterile lor, s-au cățărat pe-o creastă de munte și acum mă ovaționează. Asta mi se pare o răutate.

Apoi au început să-mi trimită fete

Fetele erau ca parolele, erau ca ținuta obligatorie, erau ca umbrele florilor, erau ca Aziza Mustafa Zadeh improvizând cu Bobby Mc Ferrin, erau ca Marlon Brando voporbipindîpî în păsărească și dansând tango la Paris, după ce spărturile din glasuri formau tăpăceperepe, erau ca o viteză superioară la download, lumea câștigase în rezoluție dar rezoluția se dovedise prea mare pentru ochiul leneș, ochilor le trebuia timp îndelungat pentru depixelare, oamenii se așezau pe bordură și așteptau ca lumea să se limpezească, petalele de nuferi se deschideau într-un caleidoscop din cioburi mărunte și multicolore și oamenii stăteau pe bordură, așteptând coalescența cristalelor, la sfârșitul mesei savurau în sfârșit unificarea miliardimilor de mesaj vizual, în jurul nufărului erau două mâini uscate și noduroase care smulgeau sepalele verzi din jurul bobocului alb, găleata dintre picioarele bătrânei era plină de nuferi verzi, nedeflorați. Mă îndreptam spre o altă găleată și ceream un snop de garoafe iar vânzătoarea întreba „să vi le mai înfloresc?” și fără să aștepte răspunsul meu, lua florile și – two fingers zoom – îndepărta petalele de centru, un gest mărunt și garoafa devenea dintr-odată mai clară, glonțul tras. Unele dintre fetele pe care mi le trimiteau se trezeau din coșmaruri și își smulgeau hainele de pe ele urlând îngrozite „ăsta nu e tricoul meu” și, fugind dezbrăcate din case care nu erau ale lor, împrăștiau deja otrava care li se impregnase în piele, la început părea o simplă neliniște. Alte fete tunau și fulgerau din ușa frigiderului, urlând „cine dracu cumpără mereu atâta brânză”, altele zăceau în canapele împăcându-se cu fosta iubire virtuală „ah, cât te uram când o ziceai mai deștept și mai iute ca mine”. Când începuseră expedierea, dormeam și auzeam prin somn fojgăiala aceea de fete, îmi propuneam să dorm până târziu în noapte, bănuind că e un atac în forță, simțeam prin vis că se organizaseră, că era ceva major, construit, venind din mai multe laturi, pentru așa ceva trebuie să dorm, fojgăiala asta mă încuraja la somn ca o ploaie. Apoi în jurul patului se simțeau foarte clar adunate niște cunoscute, „cine dracu vinde toate cunoscutele astea” m-am trezit urlând, apoi în două minute am fost în picioare, săgețile în spate, cu vârfurile-n sus și cana cu ness pe platanul cuptorului cu microunde. Fete! am zis. Era prima dimineață de la începutul sezonului, în care ziceam Fete! în loc să zic Clone!

Ține-mi pumnii să pocnesc din degete!

Yu-Gi-Oh!

Tehnic vorbind, a mers numai pe cărți interzise și asta m-a doborât. În primul rând n-aveam nicio relație în lumea traficanților de cărți de joc stupefiante și mi-era foarte greu să răspund cu o contracarte anihilantă. Eu jucam cu alb și cu negru. El juca cu alb de zinc, de plumb, de pleoape, eu cu negru, el cu negru de fum, de fîs, de désir, eu stăteam în firea mea moartă, el alerga în firea lui mai mult moartă decât vie și, tehnic vorbind, mă gândeam că e destul să stau cu piedica trasă, că numai cine nu aleargă, nu se-mpiedică. Dacă nu ar fi umblat cu cărți interzise, n-ar mai fi fost decât o chestiune de timp până să cadă-n capcană. Tactica mea se baza pe o combinație de șoctopus și morfojar, călite-n pisoar vorace și legate în buchet de crize neregulate; în plus, în ziua respectivă reușisem să atrag de partea mea o dispersie umbroasă, un mâncător de stele, patru dansuri rituale, un naftalion de spectre monarhice, 666 de blesteme Tourette și-un sincron acvatic prin care practic îl puteam forța oricând să-mi dubleze orice mișcare. Dar el avea un set de cărți interzise și după câteva atacuri în jumătate-sau-nimic pe fond de volte polimerizante, a reușit să-mi străpungă apărarea cu toporul-disperării și să planteze în ea grefa-de-întuneric. De-aici am continuat să joc de-aiurea, fără să mai înțeleg nimic din cărțile pe care le arunca în fața mea. Ultimele pe care le-am reținut au fost sinistra serpentină, diferita dimensiune, groaza grațioasă și fuziunea futuristă. La pauze, impresarul îmi cerea să fac orice numai să nu-l mai las să mă plimbe, că m-a scos din propria-mi piedică, declanșând contre-piège-ul și că treaba asta mă obosea. Eram scursă ca o baterie cu carbon, nu mă mai puteam concentra la niciun fel de predici. Abia peste câteva zile aveam să aflu că am jucat până la capăt, deși eu nu-mi aminteam nimic despre ultima rundă – presa titra cu litere de două șchioape c-am suferit o dureroasă împrăștiere, recunoscând totuși c-am dat dovadă de sportivitate în clipa pierderii cunoștinței.

Şi-atunci m-a pătruns fiorul religios

Dumnezeu mergea în urma mea şi eu în urma lui Dumnezeu şi amândoi ne dădeam roată, probabil că el mă urmărea, în timp ce eu îl căutam şi eu mă simţeam supravegheată sau păzită sau vânată în timp ce el era căutat, pândit sau nevăzut sau toate la un loc, căci Dumnezeu e de toate pentru nimeni sau pentru toţi, bineînţeles totul îi era comod sau incomod sau la limita comodităţii sau incomodităţii, dacă se poate spune că Dumnezeu nelimitatul are vreo limită, numai aşa ca să aibe tot, respectiv şi minusurile sau omegile, cum el însuşi susţine, deci mergea în urma mea şi iritarea pe care o simte un adult hiperactiv din punct de vedere motric, mergând în urma unui bebeluş care izbeşte la nimereală cu tălpile în asfalt, părând că vrea să înainteze şi făcând-o, înaintarea fiind însă un rezultat întâmplător, nesperat s-ar spune dacă n-ar fi şi tardiv, lentoarea mutând importanţa de pe piciorul nerăbdării, pe cel al resemnării, deci mergea în urma mea ca o pasăre obligată să zboare dând foarte încet din aripi, asta e remarcabil la Dumnezeu, faptul că se pretează la nişte viteze absolut derizorii, atunci când nu e static, deseori e static, nici nu ştiu dacă în vreuna din icoane îi dădea bătaie, aşa cum se zice, iar eu mergeam în urma lui Dumnezeu şi ce pot spune cu mâna pe inimă e că-mi obstrucţiona perspectiva, vedeam spatele lui Dumnezeu căci mergeam cu el înainte şi cum nici nu-l atingeam, nici nu mă izbeam de el niciodată, cred că mergea şi el şi cred că nu dădea în marşarier, cred că nu făcea şapte paşi înapoi şi nu se scuipa în sân, cred că pur şi simplu mergea cu spatele la mine, nu vedeam de el, mă uitam în jos, cât îmi încăpeau adică privirile în ceva pe parcursul acestui drum scurtat în mod repetat. Dar era Lilişor şi Lilişor se învârtea în jurul cozii, dar coada ei era în jurul meu, iar eu încercam să înaintez şi pentru asta încercam să ies din coadă, or Lilişor n-avea grija mea, ea căuta să se înţeleagă pe de-a-ntregul şi învăţam din mers să păşim călare şi înfăşurat, nici pe câine, nici pe om. Dar era o alee de o persoană şi pe aleea de o persoană mă înscrisesem, când dincolo de gărduleţ un domn se pregătea de escaladă, încălecă aşadar gardul doar pe jumate şi rămase cu un picior în grădină şi cu celălalt atârnat spre alee, aşteptând să trec şi oferindu-mi poziţia asta de prioritate, un gest foarte elegant, drept să spun, nu ştiu unde ar fi putut să pună cel de-al doilea picior dacă eu mi-aş fi continuat drumul, m-am oprit o secundă dar el a insistat tot pe jumate călare-n gard – vă rog, probabil că după ce am trecut de eleganta poziţie caraghioasă, domnul a escaladat micul gard şi şi-a scuturat umerii sau coatele, aşa se netezesc hainele, cred, după ce ieşi foarte puţin şifonat dintr-o grădină, pe o alee de o persoană, o astfel de alee putând cuprinde nenumărate persoane de fapt, cu condiţia ca ele să fie încolonate una în spatele celeilalte şi de preferat să se afle-n mişcare, într-un ritm egal, pentru păstrarea echidistanţei. Şi-atunci m-a pătruns fiorul religios, gândindu-mă c-aş putea frâna subit pe aleea aceasta de o singură persoană, o alee cu persoană unică.

Exact în același timp

Ai băut absint, ți-ai tăiat o ureche și ai lăsat-o să cadă. De ea se apropie un melc – o lăsăm baltă? și nu ieșim la o ciocolată caldă? Ți-ai tăiat o ureche pentru a-ți micșora capul. Cu un cap prea lat se răzbește mai greu decât c-un picior prea plat. Singura excepție e melcul. Melcul e singurul care-și încape. Din urechea ta curg valuri de fum. Locatarii așteaptă să se oprească. Administratora bate în ușă c-un ciocănel și strigă – Zi 33! Dar tu refuzi să zici 66. Tu răspunzi – 46. E 12 fix când administratora se întoarce spre  scară și spune – E plecat! Locatarii demarează o acțiune spontană de strângere de fonduri. Administratora sună la uși – Cine nu vrea să contribuie financiar, e așteptat în grădină. Administrația închiriază sape și greble contra modicei sume de 5 lei / oră. Rămâi plecat până când locatarii termină uciderea melcilor. Melcii sunt principalii dăunători ai crinilor augustini. Urechea ta e direct vizată. O ureche tăiată își pierde imunitatea diplomatică. O grădină fără crini e ca o masă neagră. E ca o masă neagră pe care se plimbă melci în diagonală și limacși în linie dreaptă. Tragi aer în piept, dar el se duce în plămâni. Un chist extatic stinge incendiul. Moartea trece pe la casierie să-și ridice sporul de rușine, în timp ce gunoierii mai încarcă un sac, cântând „Mi-o zîs mama că mi-o da”. Exact în același timp, o gâscă cu gât roșu își pierde un ochi în cursul unei expediții de mărfuri perisabile.

Nu-l mai căutați, lipsește câteva zile

El e la o depunere de oase. El participă la o depunere de oase comemorative. El ține oasele în amândouă mâinile și se apropie încet de monumentul Cetățeanului Câine. El pleacă din centrul pădurii și merge tiptil până la lizieră. Între timp începe să plouă și oasele comemorative nu mai arată ca noi. Domnișoare grijulii se întreabă de ce nu iuțește pasul. Dar el dă dovadă de bravură. Acuma poate să meargă prin ploaie încet. Pentru că oasele nu trebuie zgâlțâite. Dacă sunt zgâlțâite, încep să cânte. Un cântec de oase e cât simbria pe-o lună. Domnișoare grijulii îl văd transpirat și obosit. Îl încurajează de pe margine, stropindu-l cu apă să-și mai revină și presărându-i în cale petale de trandafiri. Domnișoarele pleacă la treburile lor mulțumite. Adună petalele în urma lui și fac din ele un gem de caise. Cu gemul de caise vor face un coq au vin. Se oprește în fața necropolei și citește indicatoarele: Umbra 1, Umbra 2, Umbra 3, Umbra 4, Umbra 5, Umbra 6 și Umbra 7. Alături de el se oprește o călugăriță purtând pe brațe o împletitură de oase. Cei doi depun oasele în fața uneia dintre umbre. El scoate de la piept un pled ecosez, ea scoate de la piept un coșuleț. Se așază și încep să mănânce. Ronțăitul lacom al Cetățeanului Câine se aude din dreptul Umbrei 6 o vreme, apoi e înlocuit de un foșnet repezit. În direcția foșnetului apare un mușuroi. Din mușuroi se ridică o sticlă. Cei doi se stropesc pe rând și se pregătesc să se usuce. El se caută de chibrituri. Din spirit de solidaritate, călugărița îi oferă o lumânare plutitoare. El își redeschide o afacere, se ridică și pleacă. E urmărit. E urmărit de un vânzator de covrigi. Vânzătorul ține îndreptat spre el un covrig aburind. Din covrig s-a tras de curând dar pare-n continuare încărcat. Reușește să scape pentru moment, refugiindu-se în spiritism și lăsându-se găzduit de surorile Fox într-o piesă de mobilier vintage.