Silenceradio.org

Foamea

Proteza aceasta face maxim un câine de luptă, mi-au zis, după ce mă plimbasem deja prin Obor, după ce încercasem deja la chinezi, la arabi și la Provident, după ce le povestisem deja cum îsi tăiase nenumitul din Kristiania nasturii pentru că erau noi și noul se vinde, teoretic, chiar și eu cumpărasem Snow nou, formulă inovatoare, când am văzut că Snowul vechi n-are niciun efect, și cum a rămas cu acul de siguranță, și am impresia că nu i-a părut rău, deși era iarnă, m-am dus cu biletul acela să îmi ridic lupta întrupată într-un câine promițător, aveam deja și mici speranțe de afaceri și-acolo mi-au zis că e o greșeală, că nu am dispoziție de plată, că am dispoziție de încasare, sau invers și câinele de luptă trebuie să-l dau tot eu. Iar eu mi-am sondat dispoziția și le-am dat dreptate așa că am plecat să strâng, m-am dus direct în curtea termocentralei prin gardul căreia câinii de luptă a luptă hârâie mereu, i-am insultat încă din capătul străzii și am intrat când furia la distanță le devenise deja insuportabilă, când se zvârcoleau de durere mi-am repezit proteza la ei și am sfâșiat întreaga haită, apoi m-am dus in blocul alăturat, am urcat cu liftul nouă etaje și am sunat la apartamentul cu pitbull, aveam un centimetru în geantă și am cerut voie să măsor lupta din pieptul acelui câine perfect, apoi am plecat cu el, stăpânul a rămas sprijinit de mobilier, ștergându-și lacrimile cu un mileu, în mijlocul mesei lăcuite sclipea o vază de cristal roșu din care atârnau medalii de ciocolată învelită în staniol, m-am întors la oficiu să închei încredințarea protezei, dar n-am mai fost în stare să m-achit de câine, fiindcă-mi intrase deja în sânge cu colți cu tot și îmi închipuiam că numai încercând să-l scot mi-aș provoca hemoragia finală. De-acuma-n fiecare noapte las proteza să umble pe-afară ca să hrănească pitbullul cu luptă, iar eu mă culc cu centimetrul la gât, poate-poate i s-o face câinelui chef de-o plimbare.

Dans macabru

Ei, nici chiar așa!

Iată un om în lumea lui…
Și iată-mă și pe mine
Complet absorbită
În țesuturile acelea fine
Cum intră el în lumea lui
Descălțându-se de cap și lăsându-l pe mal
Cum se descalță părinții de ceas
Și îl lasă copiilor
Cum se descalță amărâții de portofele
Și le lasă pe noptierele amărâtelor
Cum se descalță chiriașul de cheie
Și o lasă sub preș proprietarului
Cu aceeași grijă de a nu rămâne nicio pagubă
În urma lui, niciun deranj
Cum își lasă el capul la mal
Legat într-un zâmbet amfibiu
Cum își scrie el biletul de adio
Dintr-un singur emoticon
Cum se împiedică el în alge
Și cum lasă algelor picioarele sale surâzătoare
Și cum cară el pietre
Ca să ajungă mai repede în lumea lui
Și cum pietrele sunt așa de grele
Încât îi desprind mâinile de trup
Iată un om în lumea lui și numai a lui
Și iată-mă și pe mine
Complet absorbită
În țesuturile acelea fine.

Mai spălați-vă și voi!

Voi, oamenii, aveți o intrare și o ieșire, voi intrați ca să vă-ncâlciți de gât și ieșiți ca să vă tăiați de picioare, voi intrați ca să înghesuiți și ieșiți ca să închideți, voi veniți ca să goliți și plecați ca să vă descompuneți, voi vă strecurați ca să tremurați și năvăliți ca să încremeniți, voi spălați rufele albe împreună cu rufele colorate, rufele albe sunt de vină. Voi, oamenii, aveți un singur sunet. Voi, oamenii, sunteți scurți și leneși. Voi obosiți. Voi și Dumnezeu, micii obosiți. Voi, oamenii, suferiți. Pentru voi suferința înseamnă noblețe. Pentru voi noblețea înseamnă concesie. Pentru voi concesia înseamnă umilință. Nu e dreptate pe lume. Voi, oamenii, vă suprimați dorințele. Voi vă doriți să existați dar nu puteți să admiteți că nu o faceți deja. Voi prețuiți rușinea. Pentru că sunteți urmăriți. Aveți dușmani naturali voi. Voi contemplați verbul a cere. Voi ați vrea să cereți și n-aveți cui. Voi aveți nostalgia cerutului reprimat înfiptă în creier. Voi sunteți bine, aveți de toate. Asta înseamnă stoicism. Voi vreți să se termine mai repede. Că și-așa n-aveți nimic de făcut. Astăzi aveți din partea mea un mormoloc!

Te uită cum clănțăne porțelanul

Pietà

Și șerbet

un mușuroi de sfori încâlcite care acum se transformă în sârme și sârmele se îmbracă în plastic și eu dau să le rup prin îndoiri peste îndoiri într-un singur loc dacă n-ar fi fost plasticul și dacă n-aș fi știut deosebirea dintre sfic și patent și dacă atunci când când mi s-a rupt landa-land-alandala dă la rațe sandala, care doar într-o baretă se ținea, dacă nu se renova clădirea și poarta n-ar fi fost deschisă pentru ca eu să văd o grămăjoară de sârme îmbrăcate în plastic, dacă nu aș fi curățăt plasticul cu cheia găsită în geantă, până când aș fi reușit să fur două capete de sârmă, dacă nu m-ar fi întrebat cineva dacă mi-e rău, văzându-mi mersul nesigur prin care împingeam talpa sandalei doi centimetri mai în față, și n-aș fi spus nu, n-aș fi spus nu mi-e rău, îmi trebuie un patent ca să îmi repar landala și dacă el ar fi adus un sfic și eu în loc să strâng sârmele, le-aș fi tăiat, atunci m-aș fi putut bănui de laxitate viscerală, însă stomacul mi s-a strâns. La ora aceea nu mâncam orez și nu mai băusem ceai de mentă de ani buni. Stăteam pe scaun și beam un vin pe care îl comandase cu atâta siguranță de sine, încât eram convinsă că asist la o primă demonstrație de rafinament. Nu, era o poșircă despre care poate că de-a lungul timpului constatase că nu dă dureri de cap nici de la cinci litri în sus, sau poate că făcuse rapid un calcul, banii din portofel împărțiți la numărul optim de sticle = x. Poate apoi căutase x-ul în coloana cu prețuri și își spusese – perfect. Cu toate astea demonstrațiile începuseră, curgeau în pahare sub formă de întrebări pe care înainte să le înghit, ar fi trebuit să le adulmec și să le întâmpin cu – noroc! sau, și mai rafinat – pentru noi! să bem pentru noi ca să ne eternizăm, căci hainele noi trebuie udate și multe alte lucruri trebuie stropite și înecate, căci „noi” este un cuvânt magic, un întăritor, o frăție de sânge și o binemeritată proptire în autoadmirație. Tu pentru cine ai bea? Eu nu aș bea pentru nimeni, nu știu cum să-ți zic, eu stau aici și beau, băutura asta intră numai și numai în mine, și nimeni nu poate ajunge la ea, la băutura băută în cinstea cuiva, înțelegi, nimeni nu sughite, oricât ai pomeni pe cineva, diafragma aceluia nu va tresălta, obrajii nu i se vor înroși, nu va avea niciun coșmar. Și deci întrebările curg, eu răspund, până la urmă e bine, vorbesc numai despre lucruri care îmi plac, încă o scurtă biografie, cum te-așezi la o masă, cum se umple de biografie și biografia se umple de întâmplări frumoase și de admirabili. Apoi te ia de mână și anunță – sau întreabă întrebarea –  he finally asks – întrebarea – te ia de mână, te privește în ochi și cere permisiunea: pot să-ți pun o întrebare? Și zici da, la o adică poți să-l înjuri dup-aia. Tadaaam! Ai avut vreodată fantezii erotice cu Șobolibozaurul? întreabă. O secundă încă îmi închipui că suntem prieteni, eu mă încrunt și mă scutur ușor îngrozită de insinuare, el râde. Îi privesc mutra. Eu nu vreau să fiu prietenă cu mutra lui. Mă strâmb la ea, merită strâmbătura mea cea mai sinceră, eu la scârbă mă strâmb toată, îmi face bine ca acumulatorilor pe bază de litiu. Dar vede ce fac. Și de-asta merge mai departe: nu ești sinceră. Ochii îi scânteiază. Superb. Eu îmi strâng coatele pe lângă corp și îmbrac repede vocea de sacou negru cu cămașă albă, sprijinindu-mi palmele pe servieta cu dovezi: uite ce e, eu nu știu nimic despre fantezii, repetă de zece ori cuvântul fantezii – fantezii fantezii fantezii fantezii fantezii fantezii fantezii fantezii fantezii fantezii fantezii fantezii – înțelegi, e un cuvânt idiot, vecin cu năstrușnicia, un fel de poznă, un fel de năzbâtie și chiar nu știu nimic despre boroboața erotică. Dar întrebarea ta o înțeleg. Înțeleg că tu obișnuiești să ai fantezii erotice și că exact în acest moment ai una. În ea apar eu cu Șobolibozaurul, facem sex. Poate că-n fantezia ta erotică tu chiar te identifici cu Șobolibozaurul. Sau poate nu, poate tu mă salvezi. Eu mai întâi sunt prada Șobolibozaurului, apoi tu mă salvezi iar eu mă înmoi toată de recunoștință și adormim ca doi bebeluși, vrei? Dacă nu mă înșel, chiar ai intrat în capul meu, actul tocmai se consumă, tu îmi ghicești gândurile iar eu le pierd și degeaba mă scociorăsc prin toate cotloanele minții căci iată-mă goală și pustiită cerebral. Un mușuroi de sârme îmbrăcate în plastic și poarta lăsată deschisă de muncitori și o găleată mare, descoperită, lângă tractor, plină cu, plină cu, oricât ar părea de incredibil, nu e plină cu vopsea sau cu vaselină, e plină cu dulceață, dar nu știi asta, până nu guști, sunt multe geluri industriale care seamănă cu dulceața de trandafiri, dar mai ales organele noastre sunt diferite și sigur că nu reacționăm la fel și că filmul acesta, jur, nu este nici pe departe „umpic mai artistic”, e de-o mare kitzschioșenie și ordinărie, la care tu închizi ochii, eu nu, pentru că ochii noștri sunt acționați de restul organelor, bineînțeles, pielea e un organ, e cel mai mare, ochii tăi scânteiază, ce să zic, frumos îți mai șade! Nu mai băusem de câțiva ani un ceai de mentă iar el intră cu sacul de ciment în spinare, transpirat și gâfâitor, se așază pe canapeaua roșie și-mi spune: se putea să nu te ajut eu pe tine! cum să nu te ajut? mi-ai pregătit șerbetul de zmeură și paharul de apă rece aburit? ah, ah! ușor cu șerbetul pe scări, îi zic, în timp ce încui ușa în urma lui.